Jurnal de ghidon (V)

Ziua 3 - De la Col d'Osquich la Valcarlos

6 septembrie

Aburii de alcool înmagazinați de cu seară s-au răspândit de-abia pe la 9 dimineața. După mic dejunul clasic cu baghetă și marmeladă, am pornit din nou la drum de-abia pe la 10. Mi-am recuperat bicicleta din garajul hotelului și iar mi-am prins rufele neuscate cu ace de siguranță de bicicletă.

Drumul coboară abrupt așa ca primii 10 km îi fac în mai puțin de 10 minute. Distracția se termină în Saint-Just-Ibarre când părăsesc șoseaua principală pentru a intra pe un drum de țară unde mă așteaptă o ascensiune de 6 km. Lipsa de antrenament își spune din nou cuvântul fiind obligat să alternez mersul pe bicicletă cu împinsul. Din partea opusă întâlnesc alți bicicliști pe cursieră care mă încurajează spunându-mi că mai e puțin până în vârf.

La un moment dat mă opresc pe marginea drumului pentru a mă odihni. Deși bâzâitul surd din aer ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când mă sprijin de gardul pășunii alăturate, simt că mă pișcă ceva. E un gard electrificat care se întinde pe kilometri întregi. Deși nu tremur ca și când m-aș fi jucat cu niște cuie-n în priză, sunt surprins să văd că nu există niciun avertisment, probabil e un gard pentru animale.

Urmează alți 5 km de coborâre extremă, frânele încep să miroasă a ars și deja produc un zgomot metalic, mă întreb sincer dacă a mai rămas ceva din plăcuțele mele de frână. Drumul este blocat de o turmă de vaci cu privire agresivă, sau cel puțin așa mi se pare mie. În consecință mă dau jos de pe bicicletă și cu inima strânsă trec printre ele fără probleme.

Reiau coborârea până în Saint Jean le Vieux unde un stol de acvile (există așa ceva?) reproduce fidel scene din binecunoscutl film al lui Hitchcook.

Drumul se separă de șosea cu 5 km înainte de Saint-Jean-Pied-de-Port. Mașini nu mai circulă, strada este destinată exclusiv uzului pelerinilor, indiferent de modul de transport: pe jos, bicicletă, cal sau măgar. Deocamdată n-am avut șansa să întâlnesc decât pelerini mergând pe jos.

Drumul trece printre casele localnicilor, foarte îngrijite, cu grădini pline de flori. În sfârșit, ajung în punctul oficial de plecare, așa-numita poartă de intrare a pelerinilor. Intrarea în Saint-Jean-Pied-de-Port se face printr-o arcă ce deschide strada principală pietruită.

La numărul 39 al străzii Citadelle se află Oficiul pentru Pelerini. Aici vei primi carnetul de pelerin și prima ștampilă pe care o vei obține în această călătorie. Oficiul este întreținut numai de către voluntari, extrem de amabili, îți vor răspunde la orice întrebare, te vor ajuta cu orice fel de informații. Vei completa datele tale din pașaport pe carnet și vei răspunde la câteva întrebări de care au ei nevoie pentru diverse statistici.

Carnetul îți este neapărat necesar pe drum, numai cu ajutorul lui vei putea dormi la adăposturi. Pe lângă carnet, vei primi o listă cu toate adăposturile de pe drum, prețul lor, date de contact, condiții de cazare; vei mai primi o minihartă cu ajutorul căreia te poți orienta către ieșirea din oraș și un tabel cu elevația fiecărei secțiuni de aproximativ 20 de km din intregul Camino. Toate ambalate frumos într-un plic de plastic să nu le ude ploaia.

Opțional, poți obține o scoică, simbolul acestui drum pe care să o porți agățată tot drumul. Nu există un preț pentru toate acestea, însă obiceiul este să donezi 5 euro. Repet, tot ce am povestit mai sus este oferit de voluntari, deci chiar merită să vă spălați păcatele cu o mică donație.

Din Saint-Jean-Pied-de-Port sunt două variante: drumul de pelerini sau șoseaua. Pentru bicicletă se pretează mai mult șoseaua, drumul fiind, în opinia mea, inaccesibil cu bicicleta, mai ales dacă ai de cărat și bagaje. Avantajul drumului pe șosea este că vei urca 1200 de metri în loc de 1400, dezavantajul fiind însă distanța mai mare cu vreo 20 de km.

Înainte de a pleca la drum, m-am oprit să mai savurez un pic bucatele franțuzești, așa că am eșuat la un resturant exact înainte de ieșirea din oraș. Am început cu o Sangria - de fapt cea mai tare Sangria pe care am băut-o vreodată - neavând nicio legătură cu poșirca care se servește de obicei prin capcanele turistice. Am continuat, bineînțeles, cu un foie gras, de data aceasta servit sub formă de paté și am încheiat - cum se putea altfel - cu o pulpă sănătoasă de rață.

Liniștea interioară mi-a fost tulburată de un tip dubios care a stat vreun sfert de oră lângă bicicleta mea, pe vine, cu un papagal care îi culegea semințe din mână. Până la urmă s-a dovedit că vin eu cu niște reflexe de acasă, ma simt furat tot timpul, omul doar își hrănea papagalul.

Dupa căteva sute de metri de mers pe șosea, Camino o ia brusc printr-o zonă împădurită unde mi-am adus aminte de orașul meu superb fiind întâmpinat de o haită de câini vagabonzi. Cu aceștia n-am mai aplicat tehnica vorbirii liniștite ci pe cea bucureșteană, i-am amenințat până au înțeles că eu sunt șeful și au plecat cu coada între picioare.

Urmează o urcare ușoară și, după numai 8 km, trec în Spania. Graniță nu mai există de mult, nici măcar afișe care să te anunțe că ai intrat în altă țară, doar niște clădiri ponosite și nefuncționale care par de pe vremea lui Franco.

Urcarea continuă în același ritm timp încă vreo 10 km, doar în apropiere de Valcarlos apar niște serpentine mai abrupte. În Valcarlos m-am si oprit, deja se însera și am încercat să caut un adăpost. Fiind duminică, nu prea aveai pe cine să întrebi, majoritatea locurilor erau închise, însă am intrat în vorbă cu niște americani care știau unde este adăpostul municipal,

Adăpostul are două dormitoare cu câte 12 paturi. Unul din dormitoare era deja ocupat, celălalt era încuiat. Am aflat de la ceilalți că cel care se ocupă de adăpost se află - unde putea în altă parte - la birtul local. Îmi las bagajele și bicicleta și dau o fugă până la birt. Spaniolul vorbește o engleză limitată, dar pâna la urmă ne înțelegem, e amabil și îmi dă cheia de la celălalt dormitor. Până seara, adăpostul s-a umplut complet.

După ce îmi marchez patul ca la pușcărie aruncând casca si bagajele pe el și după ce îmi leg bicicleta de gardul exterior, revin la birt unde rad o bere fără prea multe discuții și profit de faptul că magazinul de lângă e deschis. Mă aprovizionez cu diverse de-ale gurii, inclusiv pentru dimineața care vine.

Ieșind afară, îi recunosc pe francezii pe biciclete electrice din Sauvelade. Mă recunosc și ei și intrăm în vorbă. Mă invită la ei la masă și îmi toarnă un pahar din sticla de vin de care se bucurau împreună. Urmează interviul standard cu de unde sunt, de unde vin, unde vreau să ajung. Îmi place că la fiecare interviu de genul ăsta, când le zic că sunt din România, inevitabil următoarea întrebare este dacă am venit pe bicicletă de acasă. Ca să evit situația, de fiecare dată când m-a mai întrebat cineva de unde sunt, imediat am făcut și precizarea că n-am venit pe bicicletă din România.

Cei doi au peste 60 de ani, el este un fost biciclist însă nu a mai putut merge pe bicicletă de mult timp fiindcă are o problemă la spate. De aceea, soția i-a făcut o surpriză și i-a cumpărat una electrică. Am aflat si cum funcționează genul acesta de biciclete: deși pedalezi ca pe orice bicicletă, la urcare, bicicleta preia din efortul biciclistului, putând astfel să menții o viteză constantă, indiferent de elevația drumului. Autonomia bateriei este în jur de 100 de km în plan și în jur de 50 de km în urcare. Mă întreabă de ce nu mănânc, le arăt punga cu cumpărături însă ei susțin că în Spania mâncarea este mult prea ieftină ca să mai stea să-și gătească de la supermarket. Stăm vreo oră la taclale și la vin, nu scap fără să gust din fiecare fel de mâncare pe care și l-au luat.

Între timp mai apare un francez, intrăm și cu el în vorbă. Ce e deosebit la el este faptul că e îmbrăcat foarte elegant, are panataloni de stofă, cămașă și un pulovăr de lână cu anchior, total neobișnuit pentru un pelerin. Singurul lucru nelalocul lui sunt bocancii pe care îi poartă.

Revenim împreună la adăpost, majoritatea s-au culcat însă mie mi-e totuși foame, așa că încropesc primul sendviș cu jamon dintr-o serie foarte lungă. La masă se așază lângă mine americanii de mai devreme care mi-au arătat unde e adăpostul. După interviul de rigoare, o întreb pe americancă de ce a bătut drumul până aici, știam că au și ei ceva similar în Statele Unite. Îmi spune că în State, pelerinajele nu sunt așa de bine organizate ca aici, acolo ești pe cont propriu pentru zeci de kilometri, iar de cazat nu te poți caza decât la hoteluri care sunt foarte scumpe.

Un alt american care depășește 120 de kilograme își spală rufele la mașină. Toate bune și frumoase până mașina îsi termină treaba, dar refuză să se deschidă. Suntem zece masculi care ne dăm cu părerea încercând tot felul de artificii tehnice pentru a deschide blestemata aia de ușă, inclusiv căutam pe Internet manualul de utilizare de unde nu aflăm mai nimic util. Ca să ne motivăm neputința colectivă, tragem concluzia că mașina trebuie lăsată vreo 10 minute să se "odihnească" pentru a putea fi deschisă. Norocul americanului este franțuzoaica cu care m-am întreținut mai devreme la un pahar de vin: apasă câteva butoane și deschide capacul mașinii fără niciun efort, provocând un val de aprecieri printre masculii neputincioși.

Apare un nou biciclist, spaniol de origine. Încerc să interacționez cu el, însă nu știe decât spaniolă, nu reușesc să aflu decât că-l cheamă Imanol, un fel de echivalent basc al lui Manole. Parola de conectare la wireless a adăpostului este scrisă de catre Marchizul de Sade, are vreo 40 de caractere, litere mari și mici și, fiindcă mă vede cu tableta pe masă, Imanol îmi cere ajutorul și, deși i-o rescriu cât pot eu de citeț, nu reușeste sub nicio forma să se conecteze.

Merg la culcare. Doi dintre colegii de dormitor deja sforăie. Cineva doarme în fund cu pătura în cap și icnește la intervale regulate. Neavând așternuturi, folosesc pentru prima dată în viața mea un sac de dormit. Mă baricadez în el însă în cinci minute sunt lac de transpirație așa că mă îl desfac și în ciuda tuturor poveștilor cu căpușe sau eczeme pe care le-am auzit înainte de a pleca la drum, adorm direct pe pat fără nicio problemă.

Data viitoare trec Pirineii cu chiu cu vai.