joi, 8 octombrie 2015

Ziua 4 - De la Valcarlos la Larrasoaña

7 septembrie


Noapte grea, corul de sforăituri și plimbările nocturne către baie ale colegilor de dormitor nu mă lasă să ațipesc decât din când în când. Mă uit la ceas și arată 4:28 și îmi pun serios problema dacă nu ar fi mai bine să mă scol, dar într-un final reușesc să adorm. Mă trezesc la 7:10, lumea se foia deja prin cameră, orbecăi după papuci și nu-i găsesc. Îmi trag o pereche de ciorapi și mă duc direct la bucătarie, simt ca mi-e foame.

Bucătăria e extrem de aglomerată, toată lumea se îngrămădește, adăpostul trebuie eliberat la 8 conform regulamentului. Cum n-am loc, ies afară să fumez o țigară de la care mă ia instantaneu amețeala, așa că o dau naibii și revin în bucătărie unde mă apuc să prăjesc ouăle cumpărate ieri de la magazin. Lângă ele tai o roșie și un ardei și pot spune că am luat micul dejun. Toți ceilalți care luaseră micul dejun de la adăpost sunt dezamăgiți - pentru 2 euro primiseră un număr incert de madeleine. Francezul elegant este foarte afectat, atât de afectat încât mă întreabă dacă mănânc toată bagheta cumpărată ieri. Deci pe lângă țigări, francezii au obiceiul să îți ceară și baghete.

Cuplul de americani e și mai afectat, dar ei nu sunt francezi cu tupeu, așa că înghit în sec. Mi se face milă de ei, le ofer ouăle, brânza și roșiile rămase lor. Mi-au mulțumit enorm, dar oricum meritau, americanca care se sculase mai devreme, făcuse o cratiță de cafea pentru tot poporul cazat.

Dau fuga în dormitor să-mi aranjez bagajele, deja este trecut de ora 8 și cineva a venit să facă curățenie. Cei doi francezi bicicliști de-abia acum se trezesc; au bagajele pregătite, montează bateriile la bicicletă și pleacă imediat, rezervaseră micul dejun ca niște domni la restaurantul local.

Ies afară cu intenția de a-mi pregăti bicicleta însă constat cu îngrijorare că nu găsesc cheia de la lanțul de blocare. Deja mă gândesc cum se spune la pânză de bomfaier în spaniolă. Legea nescrisă a pierderii obiectelor se confirmă: cheia este în ultimul loc posibil, adică chiar în lanțul de blocare, deci puteam foarte bine să nu mai leg bicicleta, era același lucru.

Imanol nu pierde vremea, o zbughește pur și simplu cu bicicleta, se pare că e foarte grăbit; bătrânul american supraponderal își lasă bagajul la curier și pleacă ca o floricică. În fiecare adăpost există servicii de curierat: dacă nu ai chef să-ți cari bagajul, lipești o foaie pe bagaj cu destinația următoare și mai încolo trece un microbuz care îți va căra bagajul pânâ unde ai scris pe bilețel. Serviciul acesta costă 3 euro pentru fiecare etapă, prin etapă înțelegându-se aproximativ 20 de km.

Rufele pe care le pusesem la uscat în seara precedentă par mai ude decât le lăsasem, așa că iar sunt nevoit să le agăț de bicicletă. Între timp apar și americanii gata echipați de drum. Deasupra rucsacului lor, îmi recunosc papucii; o întreb pe americancă de unde îi are, roșește vizibil și imi spune că văzuse niște italieni purtându-i de dimineață și s-a gândit să facă o faptă bună: dacă îi întâlnește pe drum, să le dea perechea de papuci. Îmi asum proprietatea, își cere scuze în numele italienilor și mi-i înmânează, bucurându-se că nu mai trebuie să-i care după ea.



Plec încrezător la drum, mă opresc în centrul orașului să mai fac niște poze. Drumul pare promițător: o mică urcare și apoi o vale. Din cauza vitezei mi-e foarte frig, însă mi-e lene să mă schimb, hainele mai groase sunt inaccesibile.

Dar de-abia acum începe calvarul: știu că am de urcat peste 1000 de metri însă GPS-ul mi-arată descurajator numai 300. Șaua începe să mă jeneze teribil, nu reușesc să stau mai mult de 3 minute legate pe ea, fundul mă doare de parcă m-ar fi bătut cineva, mușchii îmi cedează sistematic, aproape că îmi vine să urlu de durere. Din orgoliu aștept să se depărteze orice persoană din apropiere și chiar o fac: urlu din toți rărunchii. Cu fiecare pas pe care îl fac, gleznele și gambele îmi explodează de durere. Cu fiecare pedală pe care o dau, îmi simt pulpele de parcă ar fi gata să se rupă. Mâinile mă dor fie că mă țin cu putere de ghidon, fie că împing bicicleta la deal.

Eu unul n-am făcut armata, am evitat cantonamentele, în tabere aveam pile la conducere, n-am fost cu cortul în viața mea, sunt genul ăla de bucureștean crescut în puf, cu minime standarde de confort, fără rude pe la țară. Povestesc toate astea ca să știți cât de împotriva firii a fost pentru mine să dorm cu 20 de persoane într-o cameră, dar nimic nu i-a provocat un disconfort mai mare infatuatului snob care zace în mine decât ceea ce avea să i se întâmple fiindcă ratase toaleta de dimineață. Incredibil, nemaiauzit, de neînchipuit. La 40 de ani, pentru prima dată-n viața simandicosului, omul care, fiind la birou, se suia-n mașină să se ducă până acasă când l-apucau nevoile, a fost nevoit să se ascundă sub un pod și să facă imposibilul - o s-o spun pe românește - să se cace în natură. Fără cărți de citit. Fără pix și hârtie. În trei minute. Felicitări inventatorului de șervețele umede.

De kilometri buni, nu întrezăresc nici măcar o bucată de șosea plată, ce să mai vorbesc de vreo vale. Încerc să-mi găsesc fără sorți de izbândă rezerve de energie pe care le-aș putea folosi. Nu găsesc însă decât lacrimi de durere și noduri în gât. În ciuda faptului că sunt fumător, suflu încă am dar nu înteleg de unde am durerile și crampele astea insuportabile. Altitudinea la care am ajuns este descurajatoare, numai vreo 580 de metri. Ca să mai uit de dureri, fac calcule penibile în minte: cu fiecare serpentină parcursă, altitudinea crește cu vreo 10 metri. Până la punctul cel mai înalt de pe drum, ar trebui să mai fie "doar" 50 de serpentine. Simt că cedez psihic, findcă fizic cred ca am cedat de mult; gânduri negre îmi întunecă mintea: deja ma gândesc câtă lume voi dezamăgi când le voi spune că n-am reușit.

O simplă bucată de nuga mă face temporar fericit, dar indiferent câtă energie încerc să acumulez, durerile persistă; numai pauzele lungi și dese mă fac să-mi mai revin câte puțin. Caznele continuă. Sunt depășit de câțiva biciliști, unul dintre ei mergând pe o biciletă recumbent.



Deși era doar cu titlu de zvon, pe sensul opus apare un pelerin cu un măgar. Altitudinea se apropie de 800 de metri, nu ar trebui să mai fie mult. Pragul de durere l-am depășit de mult, pe bicicletă nu mă mai pot sui, pulpele mi-au cedat, îmi simt mușchii permanent încordați, merg exclusiv pe jos. Încerc să cânt pentru a mai uita de durere, însă nici măcar o persoană tolerantă ca mine nu poate suporta vocea mea de măgar. Nu mai privesc în față, doar în jos la roata bicicletei, ochii stau să mi se închidă. Mi-aduc aminte de poveștile de război cu soldați care mergeau zile-n șir fără să doarmă: în grupuri de câte trei, doi susținându-l pe cel din mijloc care mergea din automatism în stare semi-conștientă. Cam așa mă simt și eu, soldatul care mă sprijină fiind ghidonul bicicletei.

După multe pauze, ajung la cel mai înalt punct al drumului - vârful Ibañeta - la 1057 de metri.



Drumul este străjuit pe partea stângă de o biserică micuță ai cărei pereți sunt zidiți din bucăți de sticlă de diverse culori. Este foarte frig, norii refuză să dea voie soarelui să mă încălzească măcar pentru o secundă.



Din stânga șoselei vin cârduri de pelerini, obosiți și înfrigurați. Un francez coboară dintr-o mașina și mă întreabă dacă aici e Col de Roncevalles. Habar n-am, dar îi răspund în românește că "da", pur și simplu mi se rupe.


Un pic de soare se îndură totusi să se arate, mă întind pe gardul de piatră al bisericii ca șopârla la soare și aștept să-mi iasă frigul din oase. Ațipesc puțin. Scot din bagaj ce cumpărasem în ziua precedentă și îmi refac rezervele de energie mâncând niște baghetă cu salam și brânză.


Lângă drum este o troiță unde pelerinii pun pietre la baza ei. Nu cunosc exact motivul, dar execut și eu ritualul, caut să ma integrez în peisaj.



Îmi scot geaca din bagaj și pornesc din nou la drum. După atâta caznă, vine o vale; cobor cu peste 50 de km/h, e ca o eliberare dacă nu ar fi frigul din aer. În câteva minute ajung la Roncevalles unde tronează mare un afiș rutier: "Santiago de Compostella - 790 km". Mai e mult pâna departe.



Sincer aș fi vrut să rămân aici peste noapte, deși ceasul arată numai orele 15, însă adăpostul nu acceptă biciliști. Mănânc două ciocolate, beau un ceai fierbinte, iar fumez mai multe țigări decât ar fi trebuit.

Un australian biciclist tot încearcă să intre cu mine în vorbă, dar acum nu sunt chiar așa de comunicativ, nu știu cum să scap de el. Răspund în raspăr la întrebări, până la urmă cred că își dă seama că nu sunt în cel mai bun moment al meu, așa că mă iartă și pleacă.



Pornesc la drum. Din fericire, drumul este perfect descendent, practic tot ce trebuie să fac este să mă țin de ghidon și să mă sprijin în pedale, evitând contactul dureros al funcului cu șaua. Trec în viteză prin câteva sate frumușele, urmează o urcare care acum mi se pare insignifiantă până la vârful Erro (800 m) și, într-un final, ajung la Zubiri.

Francezii din seara precedentă îmi recomandaseră un adăpost privat în această localitate, însă nu mai au locuri. De fapt, în ciuda căutărilor asidue, constat că niciun adăpost din oraș nu mai are locuri disponibile, singura mea opțiune în acest moment fiind un hotel cu prețuri exorbitante.

În consecință, hotărăsc să merg mai departe, dar nu înainte de a mânca ceva. Încerc un sfert de tortilla și un bocadillo cu șuncă și cașcaval. Cât timp aștept comanda, asiaticul stereotipic cu aparat de fotografiat îsi face poze pe lângă bicicleta mea pâna o dărâmă. Ar trebui să mă enervez, însă mă pufnește râsul când îl văd alături de alți doi conaționali cum se chinuie să o ridice de pe jos. Își cere scuze prin aplecări repetate.



După masa binemeritată plec către orasul imediat următor, nu înainte de a-l revedea pe Imanol, spaniolul cu care nu m-am înțeles la Valcarlos. Îi explic mai mult prin semne că nu am găsit niciun loc, dar el este foarte relaxat, rămâne să mai bea o cafea.

Ajung la adăpostul din Larrasoaña, însă nici aici nu mai este vreun pat disponibil. Neașteptat, găsesc o pensiune alături, mai are o singură cameră disponibilă cu 3 paturi. Proprietarul îmi cere să plătesc un pat si jumătate (20 + 10) euro dacă vreau camera. Nu sunt în situația tocmai potrivită de parlamenta așa ca accept făra niciun protest.

Pensiunea este de fapt o casă normală locuită la parter, cu camere de oaspeți la etaj și toaletă comună. Singurul lucru cu adevărat ieșit din comun este numărul impresionant de bibelouri care se găsesc pe holurile casei. Dacă aș fi știut, i-aș fi adus din România celebrul pește de televizor, cu mileu cu tot, sigur nu îl are în colecție.



Deja se întunecă, îmi parchez bicicleta în grădina din spate, îmi urc bagajele și cobor cu intenția de a merge la magazinul local. Pe drum mă întâlnesc cu Imanol căruia i se citește disperarea pe chip, chinuindu-se să-mi explice prin semne că nu are unde dormi. Am o veste bună pentru el, mai am două paturi disponibile și cum n-am găsit alea două blonde care să-mi țină de cald la noapte prin împrejurimi, îi explic monosilabic că e binevenit să doarmă cu mine în cameră.

La magazin, primul lucru pe care îl fac este să beau două beri pe nerăsuflate. După aceea cumpăr tot felul de nimicuri de mâncare, nu prea am de ales. Patronul este foarte simpatic, îmi dă la o parte punga de chips-uri pe care intenționasem să o cumpăr și scoate una de sub tejghea, explicându-mi că e de-abia începută și n-are ce face cu ea, n-are rost sa dau banii pe alta.

Mă întorc la pensiune, fac un duș, îmi spăl rufele și încerc să încropesc pe balcon o discuție cu Imanol, însă bariera de limbă își spune cuvântul, comunicăm mai mult prin semne și printr-un melanj de româno-spaniolă-italiană-franceză-engleză. Are 45 de ani, este din Bilbao, parcurge Camino exclusiv pe drumul pentru pelerini, nu pe șosea ca mine; are ambiții mari, vrea să-l termine într-o săptamână. Îmi enumeră locurile cele mai interesante de pe drum în opinia lui. Încropim un meniu de seară combinând ce am eu cu ce are el, și, după încă două beri mergem la culcare, făcând un fel de duet cu sforăituri.

Data viitoare ajungem în Pamplona și întâlnim primul român. Oarecum.






sâmbătă, 3 octombrie 2015

Ziua 3 - De la Col d'Osquich la Valcarlos

6 septembrie


Aburii de alcool înmagazinați de cu seară s-au răspândit de-abia pe la 9 dimineața. După mic dejunul clasic cu baghetă și marmeladă, am pornit din nou la drum de-abia pe la 10. Mi-am recuperat bicicleta din garajul hotelului și iar mi-am prins rufele neuscate cu ace de siguranță de bicicletă.

Drumul coboară abrupt așa ca primii 10 km îi fac în mai puțin de 10 minute. Distracția se termină în Saint-Just-Ibarre când părăsesc șoseaua principală pentru a intra pe un drum de țară unde mă așteaptă o ascensiune de 6 km. Lipsa de antrenament își spune din nou cuvântul fiind obligat să alternez mersul pe bicicletă cu împinsul. Din partea opusă întâlnesc alți bicicliști pe cursieră care mă încurajează spunându-mi că mai e puțin până în vârf.

La un moment dat mă opresc pe marginea drumului pentru a mă odihni. Deși bâzâitul surd din aer ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când mă sprijin de gardul pășunii alăturate, simt că mă pișcă ceva. E un gard electrificat care se întinde pe kilometri întregi. Deși nu tremur ca și când m-aș fi jucat cu niște cuie-n în priză, sunt surprins să văd că nu există niciun avertisment, probabil e un gard pentru animale.



Urmează alți 5 km de coborâre extremă, frânele încep să miroasă a ars și deja produc un zgomot metalic, mă întreb sincer dacă a mai rămas ceva din plăcuțele mele de frână. Drumul este blocat de o turmă de vaci cu privire agresivă, sau cel puțin așa mi se pare mie. În consecință mă dau jos de pe bicicletă și cu inima strânsă trec printre ele fără probleme.



Reiau coborârea până în Saint Jean le Vieux unde un stol de acvile (există așa ceva?) reproduce fidel scene din binecunoscutl film al lui Hitchcook.


Drumul se separă de șosea cu 5 km înainte de Saint-Jean-Pied-de-Port. Mașini nu mai circulă, strada este destinată exclusiv uzului pelerinilor, indiferent de modul de transport: pe jos, bicicletă, cal sau măgar. Deocamdată n-am avut șansa să întâlnesc decât pelerini mergând pe jos.

Drumul trece printre casele localnicilor, foarte îngrijite, cu grădini pline de flori. În sfârșit, ajung în punctul oficial de plecare, așa-numita poartă de intrare a pelerinilor. Intrarea în Saint-Jean-Pied-de-Port se face printr-o arcă ce deschide strada principală pietruită.


La numărul 39 al străzii Citadelle se află Oficiul pentru Pelerini. Aici vei primi carnetul de pelerin și prima ștampilă pe care o vei obține în această călătorie. Oficiul este întreținut numai de către voluntari, extrem de amabili, îți vor răspunde la orice întrebare, te vor ajuta cu orice fel de informații. Vei completa datele tale din pașaport pe carnet și vei răspunde la câteva întrebări de care au ei nevoie pentru diverse statistici.

Carnetul îți este neapărat necesar pe drum, numai cu ajutorul lui vei putea dormi la adăposturi. Pe lângă carnet, vei primi o listă cu toate adăposturile de pe drum, prețul lor, date de contact, condiții de cazare; vei mai primi o minihartă cu ajutorul căreia te poți orienta către ieșirea din oraș și un tabel cu elevația fiecărei secțiuni de aproximativ 20 de km din intregul Camino. Toate ambalate frumos într-un plic de plastic să nu le ude ploaia.





Opțional, poți obține o scoică, simbolul acestui drum pe care să o porți agățată tot drumul. Nu există un preț pentru toate acestea, însă obiceiul este să donezi 5 euro. Repet, tot ce am povestit mai sus este oferit de voluntari, deci chiar merită să vă spălați păcatele cu o mică donație.

Din Saint-Jean-Pied-de-Port sunt două variante: drumul de pelerini sau șoseaua. Pentru bicicletă se pretează mai mult șoseaua, drumul fiind, în opinia mea, inaccesibil cu bicicleta, mai ales dacă ai de cărat și bagaje. Avantajul drumului pe șosea este că vei urca 1200 de metri în loc de 1400, dezavantajul fiind însă distanța mai mare cu vreo 20 de km.



Înainte de a pleca la drum, m-am oprit să mai savurez un pic bucatele franțuzești, așa că am eșuat la un resturant exact înainte de ieșirea din oraș. Am început cu o Sangria - de fapt cea mai tare Sangria pe care am băut-o vreodată - neavând nicio legătură cu poșirca care se servește de obicei prin capcanele turistice. Am continuat, bineînțeles, cu un foie gras, de data aceasta servit sub formă de paté și am încheiat - cum se putea altfel - cu o pulpă sănătoasă de rață.


Liniștea interioară mi-a fost tulburată de un tip dubios care a stat vreun sfert de oră lângă bicicleta mea, pe vine, cu un papagal care îi culegea semințe din mână. Până la urmă s-a dovedit că vin eu cu niște reflexe de acasă, ma simt furat tot timpul, omul doar își hrănea papagalul.

Dupa căteva sute de metri de mers pe șosea, Camino o ia brusc printr-o zonă împădurită unde mi-am adus aminte de orașul meu superb fiind întâmpinat de o haită de câini vagabonzi. Cu aceștia n-am mai aplicat tehnica vorbirii liniștite ci pe cea bucureșteană, i-am amenințat până au înțeles că eu sunt șeful și au plecat cu coada între picioare.

Urmează o urcare ușoară și, după numai 8 km, trec în Spania. Graniță nu mai există de mult, nici măcar afișe care să te anunțe că ai intrat în altă țară, doar niște clădiri ponosite și nefuncționale care par de pe vremea lui Franco.


Urcarea continuă în același ritm timp încă vreo 10 km, doar în apropiere de Valcarlos apar niște serpentine mai abrupte. În Valcarlos m-am si oprit, deja se însera și am încercat să caut un adăpost. Fiind duminică, nu prea aveai pe cine să întrebi, majoritatea locurilor erau închise, însă am intrat în vorbă cu niște americani care știau unde este adăpostul municipal,

Adăpostul are două dormitoare cu câte 12 paturi. Unul din dormitoare era deja ocupat, celălalt era încuiat. Am aflat de la ceilalți că cel care se ocupă de adăpost se află - unde putea în altă parte - la birtul local. Îmi las bagajele și bicicleta și dau o fugă până la birt. Spaniolul vorbește o engleză limitată, dar pâna la urmă ne înțelegem, e amabil și îmi dă cheia de la celălalt dormitor. Până seara, adăpostul s-a umplut complet.

După ce îmi marchez patul ca la pușcărie aruncând casca si bagajele pe el și după ce îmi leg bicicleta de gardul exterior, revin la birt unde rad o bere fără prea multe discuții și profit de faptul că magazinul de lângă e deschis. Mă aprovizionez cu diverse de-ale gurii, inclusiv pentru dimineața care vine.



Ieșind afară, îi recunosc pe francezii pe biciclete electrice din Sauvelade. Mă recunosc și ei și intrăm în vorbă. Mă invită la ei la masă și îmi toarnă un pahar din sticla de vin de care se bucurau împreună. Urmează interviul standard cu de unde sunt, de unde vin, unde vreau să ajung. Îmi place că la fiecare interviu de genul ăsta, când le zic că sunt din România, inevitabil următoarea întrebare este dacă am venit pe bicicletă de acasă. Ca să evit situația, de fiecare dată când m-a mai întrebat cineva de unde sunt, imediat am făcut și precizarea că n-am venit pe bicicletă din România.

Cei doi au peste 60 de ani, el este un fost biciclist însă nu a mai putut merge pe bicicletă de mult timp fiindcă are o problemă la spate. De aceea, soția i-a făcut o surpriză și i-a cumpărat una electrică. Am aflat si cum funcționează genul acesta de biciclete: deși pedalezi ca pe orice bicicletă, la urcare, bicicleta preia din efortul biciclistului, putând astfel să menții o viteză constantă, indiferent de elevația drumului. Autonomia bateriei este în jur de 100 de km în plan și în jur de 50 de km în urcare. Mă întreabă de ce nu mănânc, le arăt punga cu cumpărături însă ei susțin că în Spania mâncarea este mult prea ieftină ca să mai stea să-și gătească de la supermarket. Stăm vreo oră la taclale și la vin, nu scap fără să gust din fiecare fel de mâncare pe care și l-au luat.

Între timp mai apare un francez, intrăm și cu el în vorbă. Ce e deosebit la el este faptul că e îmbrăcat foarte elegant, are panataloni de stofă, cămașă și un pulovăr de lână cu anchior, total neobișnuit pentru un pelerin. Singurul lucru nelalocul lui sunt bocancii pe care îi poartă.

Revenim împreună la adăpost, majoritatea s-au culcat însă mie mi-e totuși foame, așa că încropesc primul sendviș cu jamon dintr-o serie foarte lungă. La masă se așază lângă mine americanii de mai devreme care mi-au arătat unde e adăpostul. După interviul de rigoare, o întreb pe americancă de ce a bătut drumul până aici, știam că au și ei ceva similar în Statele Unite. Îmi spune că în State, pelerinajele nu sunt așa de bine organizate ca aici, acolo ești pe cont propriu pentru zeci de kilometri, iar de cazat nu te poți caza decât la hoteluri care sunt foarte scumpe.

Un alt american care depășește 120 de kilograme își spală rufele la mașină. Toate bune și frumoase până mașina îsi termină treaba, dar refuză să se deschidă. Suntem zece masculi care ne dăm cu părerea încercând tot felul de artificii tehnice pentru a deschide blestemata aia de ușă, inclusiv căutam pe Internet manualul de utilizare de unde nu aflăm mai nimic util. Ca să ne motivăm neputința colectivă, tragem concluzia că mașina trebuie lăsată vreo 10 minute să se "odihnească" pentru a putea fi deschisă. Norocul americanului este franțuzoaica cu care m-am întreținut mai devreme la un pahar de vin: apasă câteva butoane și deschide capacul mașinii fără niciun efort, provocând un val de aprecieri printre masculii neputincioși.

Apare un nou biciclist, spaniol de origine. Încerc să interacționez cu el, însă nu știe decât spaniolă, nu reușesc să aflu decât că-l cheamă Imanol, un fel de echivalent basc al lui Manole. Parola de conectare la wireless a adăpostului este scrisă de catre Marchizul de Sade, are vreo 40 de caractere, litere mari și mici și, fiindcă mă vede cu tableta pe masă, Imanol îmi cere ajutorul și, deși i-o rescriu cât pot eu de citeț, nu reușeste sub nicio forma să se conecteze.

Merg la culcare. Doi dintre colegii de dormitor deja sforăie. Cineva doarme în fund cu pătura în cap și icnește la intervale regulate. Neavând așternuturi, folosesc pentru prima dată în viața mea un sac de dormit. Mă baricadez în el însă în cinci minute sunt lac de transpirație așa că mă îl desfac și în ciuda tuturor poveștilor cu căpușe sau eczeme pe care le-am auzit înainte de a pleca la drum, adorm direct pe pat fără nicio problemă.

Data viitoare trec Pirineii cu chiu cu vai.


miercuri, 30 septembrie 2015

Ziua 2 - De la Sauvelade la Col d'Osquich

5 septembrie


M-am trezit pe la 7 dimineața după ce am dormit tun. Iar am avut baia doar pentru mine fiindcă toți ceilalți deja plecaseră la drum. Aveam să aflu mai târziu că cei care fac acest drum pe jos au un orar diferit de al meu și, în general, diferit de al oricărui alt biciclist: se scoală cu noaptea în cap pentru a evita căldurile de peste zi și se opresc undeva după prânz la primul adăpost care le iese în cale. Majoritatea deja dorm duși pe la orele 19:00.



Afară sunt în jur de 15 grade Celsius, soarele strălucește, eu vreau să dau o justificare celor 50 de pliculețe de cafea pe care le-am cărat după mine și îmi fac la microunde o cafea instant. Un alt lucru inutil din bagaj, pe Camino vei găsi fără excepție un loc unde să bei o cafea excelentă.

Folosind țigara matinală ca instrument de socializare (nu fumați de față cu francezii, unul din doi vă va cere cu siguranță o țigară), l-am cunoscut pe Cedric, un tânăr de vreo 25 de ani, înfrigurat fiindcă el nu dormise în adăpost, ci în biserica de alături. Îmi spune că în Franța nu-și permite să doarmă pe la adăposturi fiindcă i se pare scump (cazarea era 8 euro/noapte în cazul de față) și că de-abia așteaptă să treacă în Spania unde totul e mai ieftin. E al patrulea an pentru el când pleacă în acest gen de pelerinaj, mereu pe un traseu diferit de precedentul. Nu mă pot abține să nu îl întreb de unde are timp și din ce trăiește. Îmi spune că n-a muncit decât sporadic, ca să poată beneficia de ajutorul șomaj, de altfel e șomer de când se știe. Doar că acum e nevoit să trăiască "doar" cu ajutorul social de 800 de euro, n-a mai muncit de 2 ani și nu mai are dreptul la ajutorul de șomaj, Trai, neneacă, mișto socialismul ăsta franțuzesc.



Îmi spune că lui îi place muntele și se pare că așa este, din moment ce îmi face o descriere sumară a lanțurilor muntoase din România unde intenționează să ajungă anul viitor. Prietene, cu ajutorul tău social, ești rege neîncoronat dacă vii pe la noi!

Nu am ajuns încă pe Camino, însă pe la restaurantul adăpostului se tot perindă pelerini. De fapt, mă aflu pe o extensie a Camino, numită Chemin de Le Puy, așa se explică prezența lor. Toți cei care sosesc la adăpost iau micul dejun, lucru pe care îl fac și eu: clasica baghetă franțuzească, unt și dulceață din diverse fructe.



Apar primii bicicliști pe care îi văd de când am pornit la drum: un cuplu de francezi în vârstă care se deplasează cu ajutorul a două biciclete electrice.

Revin în cameră unde îmi fac bagajul pe îndelete, de data aceasta organizând lucrurile în funcție de utilitatea lor imediată: cele mai des folosite le pun în rucsac, restul în cob-uri. Rufele nu s-au uscat din păcate, așa că le prind cu ajutorul acelor de siguranță de bicicletă, soarele și vântul ar trebui să mă ajute.



Deduc din prezența celorlalte așternuturi pe holul adăpostului că același lucru trebuie să-l fac și eu, așa ca îl strâng pe al meu și îl las lângă celelalte.


Nu am o destinație anume pentru astăzi, realizez că am fost foarte optimist când am planificat traseul și pornesc la drum cu o urmă de îndoială în suflet că voi reuși să fac ce mi-am propus.

Drumul parcurge niște regiuni pitorești, pășuni, vii, lanuri de porumb. Stereotipul Franței sudice nu-și are locul aici, nu miroase a lavandă ci pur si simplu a iarba proaspătă, scurta ploaie din noaptea anterioară amplificând aroma care îți inundă nările. După ceva vreme recunosc pelerinii care mi-au fost colegi de adăpost cu o noapte în urmă și îi depășeesc. Un vițel a scăpat de pe pășunea împrejmuită și stă blajin în mijlocul drumului; se sperie de mine și o ia la goană strecurându-se prin gardul viu.


Profitând de pustiul drumului, român adevărat, intru în lanul de porumb și fur doi știuleți cu gândul de a-i coace cu prima ocazie. Din păcate nu-s Bear Grylls și eșuez lamentabil în a aprinde focul. Din fericire sunt o grămadă de locuri unde se poate mânca.



După câteva urcări și coborâri, ies în șoseaua principală îndreptându-mă către Navarrenx. Puzderia se "K" și "X" care se regăsește pe toate indicatoarele se datorează faptului că mă aflu în țara bascilor. Cum spunea un francez pe care l-am cunoscut mai târziu, când în limba bască lipsește un cuvânt, îl iau din franceză sau spaniolă, îi pun un "X" și un "K" și - gata - au un nou cuvânt "original" în limba lor. Dacă aveți vreo curiozitate asupra pronunției - eu am avut - Navarrenx se pronunță navarans, cu "r" neaoș românesc, de-aia e dublat.



Fiindcă m-a lovit foamea după prânz am oprit in Navarrenx la Auberge du Bois unde pentru numai 11 euro am mâncat iar mai mult decât ar fi trebuit: supă, pește, vită, desert - simțeam că nu se mai termină - și vin cât cuprinde, la alegere între alb și roșu.


Ca parteneri de ospăț am avut un cuplu de australieni mai în vârstă care vizitau și ei sudul Franței însă nu în pelerinaj, folosind - era a doua oară când vedeam acest scenariu - biciclete electrice. Masa fiind genul de masă de nuntă, am avut nenumărați comeseni, majoritatea bețivi locali. Doamna care avea grijă de han era cu mult trecută de 70 de ani, șchiopăta de un picior însă era un fel de maestru de ceremonii: ea gătea, ea servea, întreținea atmosfera de birt.



Cu burta plină am trecut podul peste Gave d'Oloron, am admirat bastionul local pe din-afară și după un drum ca în palmă, am ajuns în Mauléon-Licharre unde programul de gravide al administrației locale m-a făcut să nu pot vizita castelul Andurain, dar am avut șansa să privesc de pe margine un consurs de Petanque.


Localnicii susțin că ei au inventat espadrilele, așa că orășelul e plin de magazine de gen si ateliere unde ți se fac pe loc astfel de încălțări.



Drumul continuă lin până la Musculdy, de unde începe o ascensiune de 500 de metri pentru 5 km. Din kilometru în kilometru, afișele de pe margine te anunță care este elevația pe care o ai de înfruntat. Ultimul kilometru este - evident - cel mai greu și iar exersez mersul pe jos, elevația fiind de 7%. La final, măcar ai satisfacția că baronul local al județului Pirineii Atlantici te felicită.


Drumul face parte urcările cu dificultate 3 din Turul Franței, așa ca ar trebui să mă simt oarecum bine.

Ei, și unde credeți ca am ajuns ? La Col d'Osquich - exact locul unde îmi propusesem în optimismul meu debordant să ajung în prima zi. Ceasul era 8 seara și încerc să trag la hotelul pe care îl rezervasem pentru noaptea anterioară. Întreb dacă au camere libere și patronul mă întreabă dacă nu cumva sunt eu ăla care am sunat aseară. Îi spun că eu sunt, că îmi pare rău, dar n-am mai putut să ajung, că am anulat rezervarea pe booking.com și că îmi asum faptul că i-am ținut camera ocupată, oricum am plătit.



Patronul este însă de treabă și îmi spune ca el anulează rezervările, nu booking.com și, în consecință, să consider camera ca și plătită pentru această seară, nu e normal să plătesc de două ori pentru același serviciu. Mă lasă cu gura căscată, jos pălăria!

Știind că în scurt timp voi părăsi Franța, vreau să profit la cină de bunătățile locale, așa că îmi comand la ambele feluri foie gras, sub diverse forme. Planul meu nu reușește, nu izbândesc să-l înduplec pe patron, el insistă că de două ori foie gras seara e năsănătos și pică greu la stomac, mai ales că mâine am de pedalat. Sunt uimit de insistența cu care are grijă de digestia mea, așa că accept recomandarea lui și la primul fel încerc niște calamari cu sos de usturoi. Eu nu sunt fan fructe de mare, în general evit să mănânc chestii fără coloană vertebrală, dar calamarii pe care mi i-a adus sunt incredibili, neavând nicio legătură cu cauciucul oarecum comestibil care se servește prin restaurantele noastre.



Felul doi este exact pe gustul meu: foie gras adevărat, de rață, asezonat cu dulceață de ceapă, un regal. Conform obiceiului local, scăldat în vin roșu cât m-au ținut baierele. Începe să-mi placă chestia asta cu lipsa oricărei limite la vin. Hâc. Totul încheiat cu o prăjitură bască - un fel de pandișpan cu brânză de capră foarte dulce. Vinul mi s-a scurs direct în picioare, noroc că drumul până în cameră a fost scurt.


Data viitoare promit că ajung pe Camino.





sâmbătă, 26 septembrie 2015

Ziua 1 - De la Pau la Sauvelade

4 septembrie


Urăsc să zbor cu avionul. Nu de frică, ci din cauza stress-ului la care ești supus. Să călătorești cu avionul înseamnă de obicei că va trebui să te scoli cu noaptea în cap și că va trebui să te prezinți la aeroport cu mai mult timp înainte decât ar trebui. Daca aș fi adeptul teoriilor conspiraționiste, aș spune că treaba asta cu prezentatul cu două ore înainte de plecare la aeroport este de fapt o înțelegere secretă între companiile aeriene și magazinele din aeroport, să te facă să consumi mâncare și cafele la suprapreț. E ca și cum dimineața la metrou, ar trebui să intri cu două ore înainte, să treci obligatoriu pe la covrigărie, mai bagi o merdenea, trei cafele, metroul vine după o oră, juma' de oră n-ai voie să te sui în el și după încă jumătate de oră pleacă și el.

După aceea urmează piesa de teatru în care trebuie să arăți că ești un călător de treabă, nu un infractor. Aș crede treaba cu lichidele periculoase dacă după aia n-ai putea să iei din aeroport sticle de câți litri vrei tu. Aș crede treaba cu obiectele ascuțite, dacă n-ai putea să cumperi din aeroport de la Geneva, dit-a-mai briceagul elvețian. Curios cum obiectele sunt periculoase numai dacă le aduci de acasă - brusc, dacă le iei din aeroport devin inofensive - iar revin la teoria conspiraționistă. Și laptopul trebuie pus separat, chiar dacă este o tabletă amârâtă de 10 inci, nu știe nimeni de ce. Dacă aș fi terorist în România, de ce aș pune bombe la aeroport? La un concert cu Guță sunt mai mulți oameni decât pe Otopeni la o oră de vârf și acolo chiar ar merita detonată o bombă. Sunt mai muți oameni în 335 la ora 8 decât într-un avion, un terorist e mai câștigat daca deturnează un autobuz. Și iese mai ieftin.

De data asta, am avut și o premieră la control, mi-au dat cu niște hârtiuțe pe degete și bagaje să mă verifice de droguri - cel puțin așa a încercat să ma păcălească securistul. Trec peste jignirea intelectuală profundă, știu foarte bine că treaba cu hârtiuțele e pentru verificarea urmelor de explozibili.

Urmează controlul de la pașapoarte, singurul lucru normal care se petrece în acel aeroport, treci razant printre magazine inutile, până la locul de fumat unde poți savura o cafea cu cristale Swarowski, că altfel nu văd de ce ar costa cât costă. Ca fumător ești fericit pe Henri Coandă, e plin de locuri de fumat; dacă ai ghinionul însă să fii obligat de împrejurări să aștepti avionul în Madrid 4 ore ca mine la întoarcere, intri în sevraj, în aeroportul din Madrid nu există locuri de fumat.

Deși accesul la îmbarcare încă nu este posibil, vei găsi mereu o coadă formată; n-am înțeles niciodată de ce, nu tot în avion ajungi? Contează dacă ești primul sau ultimul? Eu unul stau pe scaun până mai sunt 2-3 pasageri, singurul risc la care te supui este să nu ai loc să-ți pui bagajul deasupra.

Una din ospătărițele din avion va gesticula frenetic și inutil timp de 10 minute despre cum să supraviețuiești în caz de accident - știți vreun supraviețuitor de accident aviatic? Prin accident înțelegând când cade avionul de la 10.000 de metri. Și deși în ruta ta nu e niciun ocean sau mare va insista asupra instrucțiunilor de utilizare a vestei de salvare.

Nu știe nimeni de ce, dar va trebui să îți oprești orice dispozitiv electronic. Singura excepție este compania Lufthansa - deși n-am avut ocazia să zbor cu ei - am înțeles că la ei nu mai este necesar acest circ de ceva vreme.



Trecem peste. Am aterizat în Pau la 16:10, ora locală, mă gândeam că voi avea suficient timp să ajung chiar din prima zi în apropiere de Saint Jean Pied du Port, punctul oficial de plecare. Nu a durat mai mult de 10 minute până să apară cutia bicicletei prin fanta special destinată bagajelor de dimensiuni mari. Am cărat cutia cu ajutorul unui căruț până la o băncuță din apropierea aeroportului și m-am apucat de montaj. Așa cum v-am povestit, bicicleta a fost foarte bine ambalată, probabil de aceea mi-a luat peste 2 ore și o grămada de sudoare să o pun pe roți. Cel mai mult mi-a luat montatul pedalelor, am nimerit cu greu direcția exactă de înfiletare.



Când eram pe punctul de a termina, apar niște angajați de la securitatea aeroportului și mă întreabă daca mă pot ajuta cu ceva, probabil păream foarte neajutorat. Le spun că nu, dar se oferă să-mi ia ei cutia și gunoiul pe care îl făcusem prin jur de la plasticele și hârtiile cu care fusese ambalat cadrul. Am fost foarte surprins de amabilitatea lor.

Pornesc la drum și, așa cum bănuiam, este o plăcere să mergi cu bicicleta prin Franța: ai loc suficient pe marginea șoselei, nu te claxonează nimeni, ți se dă prioritate în intersecții, lucruri neobișnuite. Drumul este deocamdată plat, nu fac vreun efort deosebit reușind să mențin o viteza de peste 20 km/h în ciuda bagajului propriu de 100 de kg și celui suplimentar de încă 20 de kg. Conform navigației, mai am de parcurs puțin peste 60 de km.

Mă uit la ceas și văd că arată 20:00; ținând cont că pâna la destinație mai am 50 de km, realizez că nu mai am cum să ajung la o ora rezonabilă, de aceea sun la hotelul unde făcusem rezervarea din timp și îi întreb dacă pot ajunge mai târziu și că după estimările mele mai devreme de orele 22:00 nu avem cum să ne vedem. Persoana de la celălalt capăt al firului mă întreabă pe unde sunt îmi spune optimist că atunci când era el tânăr nu îi lua mai mult de două ore cu bicicleta de unde sunt eu acum, așa că să mă grăbesc că el mă așteaptă. Probabil tataie avea cursieră și nu căra casa după el ca mine pe portbagajul bicicletei.

Degeaba am tot încercat să-i explic că nu am cum, așa că am lăsat-o ca atare și mi-am văzut de drum, sperând să ajung acolo măcar pe la orele 23:00. Ies din șoseaua principală și după ce parcurg câteva sate, începe o ploaie ușoară. Cum nu sunt echipat de așa ceva, găsesc un copac cu o coroană bogată și ma adăpostesc sub el pentru câteva minute, până când se oprește ploaia.

Relieful se schimbă, urcările și coborârile devin din ce în ce mai dese, iar unele sunt atât de abrupte încât trebuie să împing bicicleta rușinos de coarne. Deja este ora 9 seara, soarele a apus șu întunericul începe să acopere drumul. Un mistreț traversează șoseaua. Oare trebuie să mă îngrijorez? Eu știam că mistreții sunt agresivi și, sincer, în cazul unei întâlniri nici nu aș ști ce e de făcut. După nici cinci minute o căprioară o zbughește din pădurea de alături direct într-un lan de porumb. Viață sălbatică. Îngrijorător de sălbatică mai ales acum, în semiîntuneric.

Casele devin din ce în ce mai rare, unele sunt părăsite, altele locuite și păzite de dulăi mai mari decât mistrețul de mai devreme. Bineînțeles, era doar o problemă de timp până cel mai mare și cel mai negru să-mi iasă mie în cale. Mă dau jos din șa și încerc să-l liniștesc cu vorba. Surprinzător, functionează; cu atât mai surprinzător având în vedere experiențele mele anterioare cu potăile din București.



Urc un deal cu o înclinație imposibilă, pe stânga sunt aliniate o serie de ferme părăsite, mai mari sau mai mici. Având în vedere cât e ceasul și experiența anterioară cu dulăul, amplificată de corul de lătrături care se aud din diverse direcții, îmi pun serios problema dacă nu ar fi o idee bună să înnoptez într-una din aceste ferme părăsite sau să bat pe la porțile celor locuite.

Un alt câine de talie mare îmi blochează drumul; un fel de Zdreanță pe steroizi, alb și lățos. Mă latră cu foc și încerc să aplic strategia precedentă cu vorbitul. Devine extrem de prietenos, mă miroase de jur împrejur, își scutură frenetic coada și mă umple de bale. Din casa de alături ies un el și o ea, pe la 60 de ani, el e vizibil abțiguit.

Doamna îmi servește textul standard al patroanelor de câini vagabonzi din București: "E cuminte, nu face nimic!". Intrăm în vorbă, le spun pe scurt care sunt intențiile mele și realizând deja că este o prostie să mai continui drumul, îi întreb dacă nu știu vreun loc unde pot înnopta prin apropiere. Sunt exetrem de binevoitori și se oferă să sune la o pensiune în apropiere unde, din păcate, nu răspunde nimeni. Și-aduce aminte că aș fi pelerin și mă întreabă dacă n-aș vrea să dorm la un adăpost că știe el unul, dar e cam departe. "Cât de departe?", întreb și aflu ca e vorba de 10 km. Îi spun că 10 km nu sunt chiar o problemă pe bicicletă și atunci ia telefonul din nou și sună la adăpostul din Sauvelade, o localitate nu tocmai în drumul meu, dar nu eram în situația de a fi pretențios.

Sună la adăpost și din discuție deduc ca proprietarul adăpostului nu este tocmai fericit să mă primească la această oră. Francezul insistă și îi aduce aminte că săptămâna trecută l-a ajutat pe tatăl său să monteze acoperișul și îi e oarecum dator, după care mă întreabă dacă cumva mi-e foame. Înclin capul neconvingător, nu vreau să abuzez de bunăvoința gazdei. Îi comunică la telefon celui de la adăpost că ar fi frumos să pregătească ceva de mâncare.

Le mulțumesc cât pot eu de frumos celor doi pentru ajutorul nesperat și pornesc la drum spre noua destinație, Sauvelade. Drumul coboară, e noapte și deja mi-e frig, dar nu mai vreau să pierd timpul să mă schimb, fiind beznă doar îmi pun vesta reflectorizantă. Reflectez un pic asupra situației: nu iubesc nici câinii și nici bețivii și tocmai ei să ma salveze, dincolo de paradoxal. Din bun simț, intru pe Booking și anulez rezervarea de la hotel pierzând banii pe care îl plătisem.



Ajung la Sauvelade în maxim 20 de minute. Parchez bicicleta în garajul adăpostului Le P'tit Laa și îmi duc bagajele în dormitorul de 12 persoane. Ceilalți deja dorm, încerc să fac cât mai putin zgomot și revin în bucătaria adăpostului. Gazda e foarte primitoare, mă așteaptă cu un platou plin de mezeluri felurite și un ceai fierbinte. Cred că am stat peste 30 de minute de vorbă despre România, despre mine personal, după care mă întreabă dacă poate să aducă felul doi. Eu sincer, nu mă mai așteptam la altceva de mâncare, am fost surprins. Primesc o pulpă de rață prăjită alături de niște cartofi; nu mai mâncasem din avion, așa că a fost bine primit. Discuțiile continuă până la miezul nopții.



Profitând de faptul că ceilalți dormeau duși, am avut practic dușurile și toaleta numai pentru mine. Mi-am spălat echipamentul, am făcut un duș și am adormit instantaneu, cu o noapte înainte nu dormisem decât două ore.


În episodul următor sper să ajungem la Saint Jean Pied du Port.




vineri, 25 septembrie 2015

Pregătirile


Pregătirile le-aș împărți în două mari categorii: cea a bicicletei și cea a bagajului. Mai sunt câteva chestii de care ar trebui să țineți cont dacă sunteți genul pesimist și ghinionist cum ar fi o asigurare de călătorie sau furnizarea unor informații cheie apropiaților în caz că aveți de gând să fiți răpit, să faceți infarct sau să rămâneți definitiv la vreo mânăstire.

Transportul și cazarea

Pentru transportul bicicletei cu avionul, bicicleta trebuie împachetată în mod profesionist de cineva care se pricepe. Asta dacă vreți să ajungă în siguranță la destinație. Ea va ajunge în final într-o cutie de carton de dimensiuni variabile cu roțile dezumflate, pedalele desfăcute, roata din față scoasă și ghidonul deșurubat. Dacă vă întrebați de ce trebuie dezumflate roțile, acest lucru se face din motive de presiune atmosferică, bicicleta nu e protejată în cala avionului ca urechile voastre care pocnesc la decolare/aterizare. Mai mult decât atât, băieții care se ocupă cu împachetatul vor avea grijă și de alte elemente, protejând, de exemplu, discurile și plăcuțele de frână cu diverse dispozitive de plastic. Nu mi-am bătut capul prea mult, am apelat la cei de la BikeXpert să facă acest lucru.

Dacă aveți norocul să călătoriți cu Air France la ducere, veți plăti 50 de euro pentru tot traseul (2 segmente). Transportul bicicletei nu se poate plăti în avans, însă trebuie să rezervați spațiu pentru ea, plata o veți face direct la check-in. Dacă aveți ghinionul să călătoriți cu Tarom, tariful este de 100 de euro pe segment, deci vă va costa 200 de euro. Motiv pentru care, la întoarcere, profitând de prezența masivă a românilor în Spania, am apelat la Atlassib să-mi trimit bicicleta și bagajele acasă cu 1,5 euro/kg, plătind în total 43 de euro. Depinzând de orarul curselor, pachetele ajung la autogara Filaret în maxim o săptămână.

Cazare nu este nevoie să rezervați, decât poate în prima și ultima zi, pentru a vă pregăti de plecare sau revenire. Găsiți pe drum cazare între 5 și 20 de euro/noapte, depinde de numărul de persoane cu care vreți să dormiți în cameră sau de facilitățile de care aveți nevoie. Voi reveni în mai jos cu detalii legate de cazare pe El Camino. Dacă sunteți genul care își mănâncă de sub unghii, puteți în unele locuri să dormiți gratis sau poți să-ți iei neoprenul cu tine și să dormi în aer liber.

Pregătirea bicicletei

Bicicleta mea avea 4 ani si peste 4000 de km de utilizare majoritară în oraș (adică borduri multe), așa că am dus-o la BikeXpert să-și dea ei cu părerea. Părerea lor a fost că trebuie să-i schimb furca, pinioanele spate, ambii butuci și lanțul, lucruri asupra cărora nu am obiectat.

Pe lângă pregătirea tehnică, mi-am transformat-o oarecum din MTB în bicicletă de touring prin mici modificări cum ar fi:
- cauciucuri de șosea Maxxis Overdrive
- un portbagaj destinat special MTB cu frână pe disc;
- coburi rezistente la apă Ortlieb Back Roller Classic;

Pe lângă acestea, am făcut o vizită la Decathlon de unde am achiziționat tot felul de nimicuri cum ar fi: bidon de apă izoterm, geantă de șa, geantă de cadru. Multe chestii necesare le aveam deja cum ar fi computerul de bord, unelte sau pompă.

In bagaj am pus patru camere de schimb (de care n-am avut nevoie, din fericire), două kit-uri de reparat camere și cam atât legat de bicicletă.

Ca să nu car încălțari inutile cu mine, mi-am schimbat pantofii SPD care erau de șosea, cu unii MTB care acoperă plăcuțele integral: Cube All Mountain.

Recomand următoarele accesorii de montat:
  • Far față;
  • Lumină spate;
  • Claxon (obligatoriu în Spania);
  • Computer de bord
  • Ochi de pisică la roți
  • Protecție pinioane pedalier.
  • Pedale SPD hibride;
  • Un cric sănătos.
Dacă mergeti pe șosea și aveți un MTB, bagați fără milă o presiune de peste 4 bari în roți. Frânele pe disc sunt, în opinia mea, neapărat necesare, însoțite de niște discuri și plăcuțe de frână de calitate, nu faceți rabat, veți avea nevoie de ele.

Pentru porțiunile off-road, o furcă cu amortizare reglabilă este neapărat necesară. O unealtă multifuncțională, șuruburi de diverse dimensiuni, zale de lanț, e bine să le aveti la voi.


Pregătirea bagajului

Deși am consultat nenumărate surse de informație, nu mi-am luat la mine chiar bagajul care trebuie; am avut în total vreo 16 kg de bagaj, din care cel puțin 5 kg au fost inutile. Cele 16 kg, dublând greutatea bicicletei le-am simțit din plin la fiecare urcare. Mai jos lista completă, poate ajută pe cineva când mai pleacă la drum. Elementele tăiate sunt cele care s-au dovedit fără de folos:

Îmbrăcăminte

  • Echipament de ciclism (tricou + pantaloni scurți + șosete + mănuși fără degete) x 2;
  • Pantaloni lungi de ciclism;
  • Tricou cu mânecă scurtă x 3 (2 inutile);
  • Bluză groasă cu mânecă lungă;
  • Pantaloni scurți x 2;
  • Pantaloni lungi x 1;
  • Tricou cu mânecă lungă;
  • Geacă de ploaie;
  • Șosete x 4;
  • Chiloți x 4 (2 inutili);
  • Slipi genul budigăi;
  • Papuci de casă;
  • Pantofi sport;
  • Vestă reflectorizantă;
  • Cagulă;
  • Ochelari de ciclism;
  • Cască;

Accesorii

  • Sac de dormit;
  • Cearceaf;
  • Prosop;
  • Briceag elvețian;
  • Linguriță și furculiță;
  • Brichetă x 3;
  • Chibrite;
  • Lămpaș;
  • Baterii;
  • Chingi;
  • Ace de siguranță;
  • Cârlige de rufe;
  • Dopuri de urechi;

Îngrijire

  • Periuță și pastă de dinți;
  • Cosmetice gen spray, antitranspirant, parfum
  • Cremă de gălbenele;
  • Pudră de talc;
  • Săpun;
  • Detergent;
  • Lamă + spumă de ras;
  • Pieptăn;
  • Șervețele umede;
  • Șervețele
  • Unghieră;

Prim ajutor

  • Betadină;
  • Fașă;
  • Plasturi;
  • Antibiotice;
  • Medicamente anti-inflamatorii;
  • Medicamente anti-cufureală;
  • Plasturi anti-bășici;
  • Autan;
  • Vitamine;
În funcție de bolile sau simptomele pe care știți că le aveți, puteți lua alte medicamente sau cosmetice. Eu am probleme cu sinusurile și - bineînțeles - cu capul, așa că la listă am adăugat Parasinus și Fasconal. Din fericire nu am avut nevoie de niciun medicament, dar e bine să fii pregătit. De asemenea, port lentile de contact, așa că mi-am luat lentile de rezervă, lichid și lacrimi artificiale.

Având în vedere incidența ridicată a rabiei la lilieci in Spania, este bine să urmați o schemă de vaccinare împotriva rabiei. Eu m-am trezit prea târziu și nu am mai avut când să o fac, dar până acum n-am mușcat pe nimeni. Mai mârâi din când în când, dar îmi spune nevastă-mea "Șezi!" și mă liniștesc.

Electronice

Eu am avut la mine multe nebunii; în funcție de nivelul de geek la care ați ajuns, puteți opta pentru mai multe sau mai puține. Mie mi s-a luat după primele zile, am folosit tehnologia la minim, am preferat să scriu cu stiloul în jurnal în fiecare seară. Chiar și fără navigație vă veți descurca de minune.
  • Telefon (preferabil cu aplicații de navigare și informare) cu un plan tarifar de voce și internet în roaming avantajos;
  • Baterie externă;
  • Încărcător multi-device;
  • Memorie suplimentară;
  • Cameră video
  • Cabluri USB x 5
  • Tabletă/laptop de mici dimensiuni;
  • Ceas de mână conectat cu telefonul.
  • Stickuri USB x 3

Altele

  • Dacă sunteți fumător înrăit, optați pentru tutun la pungă și învățați să rulați țigări. În această formă, ocupați mai puțin loc în bagaj.
  • O sfoară e binevenită să aveți unde usca rufele.
  • O bucată de sârmă; nu știu de ce;
  • Deși veți primi informații și pliante mai mult decât suficiente când porniți la drum în Saint Jean Port du Pied, recomand achiziționarea unui ghid actualizat - Miam-miam-dodo care este un ghid generalist și Bicigrino - ghidul pentru bicicliști.
  • Un ulei de lanț dacă prindeți ploaie pe drum;
  • Lipici;
  • Bandă adezivă;
  • Cafea instant.

Ce am uitat să iau la mine

Bineînțeles, în bagaj am uitat să includ echipamente necesare pentru vremea rea, nu îmi închipuiam că voi avea două zile cu ploaie torențială și temperaturi sub 10 grade. În consecință, după ce am fost în pragul hipotermiei, am oprit la un magazin de articole sportive de unde mi-am cumpărat:
  • Geacă impermeabilă;
  • Pantaloni impermeabili;
  • Șapcă impermeabilă;
  • Protecții impermeabile pentru pantofi;
  • Mănuși din cauciuc cu degete;
  • Pelerină de ploaie;
  • Protecție pentru rucsac;
  • Protecție pentru cască;

Ce am pierdut

Din neatenție mi-am pierdut bricheta, iar ploaia de care vorbeam mai devreme mi-a transformat telefonul în obiect de decor. În consecință, încercați să dublați accesoriile care nu ocupă mult loc. De exemplu un telefon rudimentar este binevenit să-l aveți de rezervă, altfel cei de acasă vor fi îngrijorați că nu dați vreun semn de viață. Am pierdut, de asemenea o plăcuță SPD de la unul din pantofi (de aceea vă recomandam mai devreme pedale hibride).

Cum comunic?

Ultima oară când am verificat, româna nu era o limbă de circulație internațională, așa că vă trebuie cel puțin câteva exerciții de limba engleză. Cu toate acestea, puteți avea surpriza ca în cătunele mai îndepărtate să nu vă ajute decât spaniola sau franceza; învățați noțiunile de bază din aceste două limbi (referitoare la bicicletă, călătorii, cazare, mâncare), în special concentrați-vă asupra spaniolei. Eu vorbesc engleza și franceza, am câteva noțiuni de spaniolă și am supraviețuit. Suprinzător, dacă știți franceză, aveți șanse mai multe să vă descurcați în Spania decât cu engleza.

Am întâlnit șase români în Spania (din care unul nu a vrut să recunoască și doi erau cerșetori din națiunea înlocuitoare, prin fața bisericii), deci nu vă bazați pe o interacțiune masivă cu conaționalii.

Pe unde circul?

Părerea mea este că nu ai cum să termini traseul exclusiv offroad în două săptămâni. Sunt porțiuni imposibil de abordat cu bicicleta (bolovani, scări), riști să faci foarte multe pene și îi deranjezi pe cei care fac drumul pe jos, uneori acesta este extrem de îngust. De aceea am preferat de multe ori șoseaua în locul drumului original, chiar dacă aceasta ocolea cu mulți kilometri.

Atât șoferii spanioli, cât și cei francezi sunt extrem de civilizați. Sau la ei asta e normalitatea. Eu venind din traficul bucureștean unde respectul față de bicicliști tinde spre zero, am fost surprins să văd că te depășesc pe contrasens, pur și simplu opresc dacă nu pot depăși sau te așteaptă să-ți dea prioritate în intersecții sau giratorii de la mare depărtare. Am fost claxonat numai din spirit de încurajare. De piste de biciclete nu am avut parte decât prin orașe, însă marginea drumului, atât în Spania, cât și în Franța este suficient de lată (> 1 m) ca să poți circula în siguranță. Franța face un pas mai departe, vei găsi semne de circulație informative pe marginea drumului cu elevația, distanța exprimată în km și în ore până la cea mai apropiată localitate.



Respectă regulile de circulație pe șosea ca și când ai fi cu mașina și nu vei avea nicio problemă. Dacă nu ai carnet, o lectură sumară a codului rutier este binevenită. Circulă cât mai aproape de marginea dreaptă a drumului, poartă echipament reflectorizant noaptea, semnalizează schimbarea direcției de mers sau oprirea cu ajutorul mâinilor, șoferii se bazează pe aceste semne, mai ales în giratorii.



Dacă mi se strică bicicleta?

Dacă nu te pricepi, exersează acasă operațiuni de bază cum ar fi vulcanizarea sau schimbarea unei camere, desfă și pune la loc diverse elemente, reglează schimbătorul de viteze, familiarizează-te cu uneltele pe care le vei avea la dispoziție.

În orașe vei găsi cu siguranță magazine specializate și centre de reparații (Talleras de bicicletas), dar trebuie să ai grijă la programul lor de funcționare. În general acestea nu sunt deschise între 13:00 și 17:00 când spaniolii au bunul obicei să își facă siesta. Sâmbăta sunt deschise până la prânz, iar duminica deloc.

În unele orașe există stații de reparat biciclete (un simplu stâlp) unde poți să-ți umfli roțile sau ai diverse șurubelnițe sau inbus-uri la dispoziție legate cu un cablu. Majoritatea adăposturilor au loc special pentru biciclete unde o poți ține în siguranță peste noapte, iar atunci când ai o problemă, poți cere ajutorul celorlalți bicicliști de pe drum fără excepție.

În cazuri extreme, vei găsi la adăposturi pliante cu servicii de transport de biciclete până în cel mai apropiat oraș. Ghidul pe care l-am recomandat mai sus conține deja astfel de informații.

Unde dorm?

În Saint Jean Pied du Port vei primi o listă cu locurile unde poți dormi. Această listă conține informații esențiale despre aceste locuri cum ar fi: dacă acceptă biciclete, între ce ore sunt deschise, dacă au bucătărie, dacă au spălătorie, dacă au cuptor cu microunde, prețul, câți kilometri mai sunt până în următoarea localitate și multe altele.



Sunt în total patru categorii de cazare, în funcție de buget și dotări.
  • Adăposturile parohiale. Acestea sunt teoretic gratuite, dar orice donație este apreciată, de obicei se lasă cam 5 euro.
  • Adăposturile municipale. Acestea sunt subvenționate de primăriile locale, costă între 5 și 10 euro.
  • Adăposturile private. Acestea au condiții ceva mai bune decât precedentele, dar costă între 5 și 12 euro.
  • Pensiuni, case rurale sau ho(s)teluri. Prețurile încep de la 15 euro. Spaniolii nu au margarete la pensiuni, însă nu te aștepta la condiții similare cu cele din România. De exemplu, inclusiv la pensiuni există posibilitatea de a avea camere de 5 paturi și baie comună.

În cazul adăposturilor (Albergues) vei înnopta într-un dormitor cu paturi cel mai des suprapuse, numarul lui variind între 10 și 200. Există și camere de un pat, două, trei însă acestea sunt excepții. Pe lista pe care o primești la plecare sunt precizate aceste informații. Accesul în adăposturi este permis numai dacă ai carnetul de pelerin pe care îl obții în Saint Jean Pied du Port.

În adăposturile parohiale sau municipale, va trebui să părăsești incinta la 7 - 7:30. Acestea sunt întreținute de voluntari și ei trebuie deja să se pregătească pentru următorul val de pelerini, deci au nevoie de timp să facă curat.

Toate adăposturile au o bucătărie, toalete, sală de dușuri, un bar, un loc de socializare, dotări de bază, dar nu te poți aștepta la vreo intimitate.



Ca să nu rămân fără loc peste noapte, eu procedam așa: pe la ora 16:00 ma opream la o cafea, estimam cam câți kilometri mai fac în următoarele 3 ore în funcție de elevație și condițiile atmosferice și începeam să sunt la adăposturile din listă  +/- 5 km să rezerv un pat. Dacă nu găseam, apelam la ghidul de mai sus și căutam cazare la pensiuni sau case rurale. Am stat și la hotel din motive de snobism o dată și din motive de hipotermie a doua oară, dar atunci am folosit booking.com. La fel ca mai sus, dacă stai la hotel în Spania, condițiile la același număr de stele sunt sub cele din România, să nu ai alte așteptări.



Ce distanță trebuie să pedalez zilnic?

Asta este o întrebare tâmpită. Întrebarea mai puțin tâmpită este "Câte ore trebuie să pedalez zilnic?". Aici depinde de fiecare. Au fost zile în care am mers 40 de km și zile în care am mers 110 km. Totul depinde de elevație, tipul drumului și condițiile atmosferice. Și de condiția voastră fizică. După trei zile de pedalat, eu mi-am intrat într-un oarecare ritm: plecam pe la 9:00 și mă opream pe la 19:00, Nu pedalam însă 10 ore legate, mai făceam pauze pe drum, mai mâncam la prânz, mai beam o cafea; în medie să zicem că eram sus pe bicicletă 5-6 ore pe zi.

Ce mănânc?

Dacă îți vei închipui că vei slăbi, te înșeli amarnic. Eu am mâncat ca un porc fiindcă altfel nu puteam să duc drumul la capăt. Chiar mi-am permis din când în când bombe calorice gen Twix și Snickers. Eu sunt gurmand, manânc de plăcere, nu neapărat de foame. Dimineața mâncam o cafea și multe țigări, pe la 10:00 un croissant cu un pahar de lapte la primul bar ieșit în cale. Pe la 14:00 fie mă opream și băgam un plato combinado (de obicei un antricot de vită, un ou si cartofi prăjiți), fie mâncam câmpenește un jamon, o brânză și o baghetă luate în prealabil de la supermarket.



Seara, băgam de obicei un meniu "pelegrino" la unul din adăposturi sau restaurante. Acesta costa între 9 și 12 euro si consta cel mai des în niste spaghete sau salată la primul fel, porc sau vită la al doilea, diverse dulcegării la desert; în rest, pâine, apă și vin roșu dubios de bun cât poți duce.



Pe lângă toate acestea, mă hidratam mai des decât trebuie cu bere. Dacă interesează pe cineva, preferatul meu era jamon-ul, cârnatul chorizzo și antricotul de vită în sânge.

E sigur? 

În principiu da. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fii atent. La adăposturi nu cred că îți va fura cineva ceva, poți avea încredere în ceilalți pelerini. În orașe, plimbă bicicleta mereu după tine sau dacă intenționezi să faci o plimbare pe jos, indiferent cu ce o legi, păstreaz-o în câmpul vizual. A fost o singură crimă în istoria recentă - în martie anul acesta. Mereu e cineva pe drum, în zonele cu potențiale probleme, poliția patrulează de zor.

Trebuie să cred în Dumnezeu/Allah/Monstrul de spaghete?

Nu. Deși la origini acest drum este un pelerinaj religios, vei întâlni foarte puțini oameni pe drum din acest motiv. Indiferent de părerile tale, fii respectuos cu ceilalți, toleranța este cuvântul cheie. La final, chiar vei completa un formular statistic în care trebuie să precizezi inclusiv motivul pentru care ai ales să mergi pe Camino. Nu este adevărat ce scrie pe Wikipedia: indiferent de motiv, vei primi același certificat în limba latină la finalul drumului în Santiago. 

Cum plătesc?

De obicei în numerar, mai ales când e vorba de sume mici. Multe adăposturi, baruri și restaurante acceptă plata directă cu cardul, însă nu știi niciodată unde te duc pașii. În orice sat mai răsărit vei găsi un ATM, dar nu în toate.

Mai îmi trebuie ceva?

Curaj. Voință. Tupeu. Învață să socializezi în afara Facebook, oamenii se ajută între ei pe Camino, discută, dezbat idei. Dacă am rămas cu ceva din această călătorie este tocmai multitudinea de persoane și culturi cu care am interacționat. Aruncă telefonul; serios, aruncă telefonul; sau, cel puțin, închide-l și bagă-l undeva la fundul bagajului să îl găsești cu dificultate.

Data viitoare montăm bicicleta și pornim la drum.
 
© 2015. Pedaling Camino | Răzvan Ștefănescu