Jurnal de ghidon (I)

Cum am ajuns cu bicicleta pe El Camino

Informații despre El Camino găsiți pe Wikipedia, nu am de gând să plictisesc pe nimeni.

La 35 de ani m-am (re)apucat de mersul pe bicicletă, adică asta se întâmpla cam la 20 de ani după ce îmi căram după fiecare plimbare Pegasul verde pliabil pe scări pâna la etajul 9 unde locuiam. Fiindcă un anume cizmar trebuia să economisească curentul și liftul nu mergea.

Am reluat mersul pe bicicletă din două motive: fiindcă sunt gras și vroiam să slăbesc și fiindcă m-am bătut rău cu un posesor de BMW cu număr de Ruse în piața Romană ca un bucureștean prost tipic care adoră altercațiile în trafic. Pentru sănătatea mea mintală și integritate fizică, am inceput să merg pe bicicletă aproape zilnic la birou, vreo 15 km dus-întors.

Mai întâi mi-am luat un DHS de 25 de kile de oțel din Carrefour care a rezistat parcat pe casa scării cam 2 săptămâni până colegii mei colorați din zona centrală  - așa îi zice când platesc impozitul - Ștefan cel Mare au venit cu flexul și au hotărât că au nevoie de niște inox pentru tacâmuri.

Văzându-mă cătrănit, soția mi-a făcut cadou de ziua mea o bicicletă Univega Alpina cu care am rămas însurat până azi (și cu soția, și cu bicicleta).

Pe-asta am ținut-o în casă ca să temperez avântul colegilor de cartier, poate ar fi vrut sa facă avioane din ea, că era de aluminiu. Am început să merg pe la concursuri d-alea de corporatriști, după aceea am încercat la cele mai pretențioase; nu am făcut performanță niciodată, eram mulțumit dacă mă clasam în prima jumătate.

Cel mai lung drum l-am făcut până la Vamă (de fapt până la Adamclisi că a început o ploaie nasoală) în campaniile lui Mândruță "Cu bicicleta la mare".

Vă spun toate astea ca să știți ca sunt undeva sub mediocru ca biciclist și ca să-i încurajez pe ceilalți bicicliști de 100 de kile, sedentari, fumători și care stau 15 ore zilnic cu ochii în monitor, posesori de bicicletă oarecum decentă.

Întâmplarea a făcut să văd un film numit "The Way" și mi-a plăcut ideea. O doamnă din România a scris și ea o carte despre rolul cremei de gălbenele în tratamentul bășicilor obținute din prea mult mers pe El Camino; Cum se spune - mi s-a pus pata. Bine, după aceea am auzit de la draga mea mamă că și Mihaela Tatu a vorbit de El Camino. După ce am căutat cine naiba e Mihaela Tatu. i-am dat sastisfacție mamei spunându-i ca sunt onorat. Am zis că dacă nu fac treaba asta pănă la 40 de ani, nu mai apuc niciodată. 

Partea mai ușoară cu obținerea concediului de două săptămâni de la plantația unde fac agricultură prins în lanț am rezolvat-o rapid. Partea mai grea a fost să-mi conving nevasta că timp de două săptămâni singur, nu sare nicio jună pe mine să mă violeze sălbatic așa cum li se întâmplă foarte des inginerilor fără putință de exprimare, cu părul grizonat, supraponderali, de 40 de ani. Cu mult tact, voință, buchete de flori pseudoaleatoare și un concediu în Turcia la all inclusive am rezolvat-o și p-asta.

Așa că mi-am căutat bilete de avion din timp și m-am pus pe treabă pentru următoarele 6 luni. În primul rând am început să folosesc bicicleta foarte des. Unde mergea nevastă-mea cu mașina, eu mergeam cu bicicleta, în medie ajungând să fac peste 200 de km săptămânal. În general prin oraș, dar tot ciclism îi zice. Unde poți să-ți îmbogățești rapid vocabularul prin discuții academice cu șoferii și unde poți să-ți afli poziția în lanțul trofic prin apelative de genul "Băi săracule, ia-ți mașină!". M-am înscris prin diverse grupuri pe Facebook și mai făceam ieșiri de weekend de 100 km, în special participând la evenimentele organizate de Adevărații Veloprieteni. Cam acesta a fost antrenamentul meu.

În paralel am început și o cură de slăbire de-aia profesionistă și tristă cu mers la nutriționist care se poate numi simplu "Înfometarea". Am început să mânânc în cantități care probabil se serveau în lagărele naziste chestii care nu făceau parte uzual din meniul meu (gen asparagus, carne de iepure sau broccoli). În patru luni am ajuns de la 108 kile la 92. Și mi-am făcut abonament la sală ca un corporatrist ce sunt unde participam aproape săptămânal la sesiunile de ciclism jalnic de sală asezonat cu scurte sesiuni de cașalotul face înot prin dislocarea unor cantități importante de apă. Ca motivație, purtam mai mereu pantaloni mulați si tricouri de ciclism strâmte să mă simt prost.

Una peste alta, eram pregătit psihic să apuc drumul pribegiei pe 4 septembrie, cu o singură rezervare făcută la un hotel obscur în prima zi (sau - mai corect spus - unde credeam că voi ajunge în prima zi). Dintr-o prea bună părere despre mine nejustificată, credeam că sunt pregătit și fizic.

Sumar, planul meu de atac arăta cam așa:

Urma să plec din București pe 4 septembrie, să ajung la Pau în Franța în aceeași zi via Paris, să pedalez până a doua zi până la punctul de plecare oficial al El Camino - Saint Jean Pied du Port. Deși drumul se încheie la Santiago de Compostella, decisesem să merg până la ocean, în Fisterra, iar de acolo să merg tot cu bicicleta până la A Coruña de unde trebuia să mă întorc acasă via Madrid. În principiu aveam 17 zile la dispoziție si cam 1200 de km de parcurs, ceea ce, după un calcul grosier rezulta într-o distanță medie de 70 de km/zi. Am fost optimist.

Data viitoare discutăm despre pregătiri.