Ziua 2 - De la Sauvelade la Col d'Osquich

5 septembrie

M-am trezit pe la 7 dimineața după ce am dormit tun. Iar am avut baia doar pentru mine fiindcă toți ceilalți deja plecaseră la drum. Aveam să aflu mai târziu că cei care fac acest drum pe jos au un orar diferit de al meu și, în general, diferit de al oricărui alt biciclist: se scoală cu noaptea în cap pentru a evita căldurile de peste zi și se opresc undeva după prânz la primul adăpost care le iese în cale. Majoritatea deja dorm duși pe la orele 19:00.

Afară sunt în jur de 15 grade Celsius, soarele strălucește, eu vreau să dau o justificare celor 50 de pliculețe de cafea pe care le-am cărat după mine și îmi fac la microunde o cafea instant. Un alt lucru inutil din bagaj, pe Camino vei găsi fără excepție un loc unde să bei o cafea excelentă.

Folosind țigara matinală ca instrument de socializare (nu fumați de față cu francezii, unul din doi vă va cere cu siguranță o țigară), l-am cunoscut pe Cedric, un tânăr de vreo 25 de ani, înfrigurat fiindcă el nu dormise în adăpost, ci în biserica de alături. Îmi spune că în Franța nu-și permite să doarmă pe la adăposturi fiindcă i se pare scump (cazarea era 8 euro/noapte în cazul de față) și că de-abia așteaptă să treacă în Spania unde totul e mai ieftin. E al patrulea an pentru el când pleacă în acest gen de pelerinaj, mereu pe un traseu diferit de precedentul. Nu mă pot abține să nu îl întreb de unde are timp și din ce trăiește. Îmi spune că n-a muncit decât sporadic, ca să poată beneficia de ajutorul șomaj, de altfel e șomer de când se știe. Doar că acum e nevoit să trăiască "doar" cu ajutorul social de 800 de euro, n-a mai muncit de 2 ani și nu mai are dreptul la ajutorul de șomaj, Trai, neneacă, mișto socialismul ăsta franțuzesc.

Îmi spune că lui îi place muntele și se pare că așa este, din moment ce îmi face o descriere sumară a lanțurilor muntoase din România unde intenționează să ajungă anul viitor. Prietene, cu ajutorul tău social, ești rege neîncoronat dacă vii pe la noi!

Nu am ajuns încă pe Camino, însă pe la restaurantul adăpostului se tot perindă pelerini. De fapt, mă aflu pe o extensie a Camino, numită Chemin de Le Puy, așa se explică prezența lor. Toți cei care sosesc la adăpost iau micul dejun, lucru pe care îl fac și eu: clasica baghetă franțuzească, unt și dulceață din diverse fructe.

Apar primii bicicliști pe care îi văd de când am pornit la drum: un cuplu de francezi în vârstă care se deplasează cu ajutorul a două biciclete electrice.

Revin în cameră unde îmi fac bagajul pe îndelete, de data aceasta organizând lucrurile în funcție de utilitatea lor imediată: cele mai des folosite le pun în rucsac, restul în cob-uri. Rufele nu s-au uscat din păcate, așa că le prind cu ajutorul acelor de siguranță de bicicletă, soarele și vântul ar trebui să mă ajute.

Deduc din prezența celorlalte așternuturi pe holul adăpostului că același lucru trebuie să-l fac și eu, așa ca îl strâng pe al meu și îl las lângă celelalte.

Nu am o destinație anume pentru astăzi, realizez că am fost foarte optimist când am planificat traseul și pornesc la drum cu o urmă de îndoială în suflet că voi reuși să fac ce mi-am propus.

Drumul parcurge niște regiuni pitorești, pășuni, vii, lanuri de porumb. Stereotipul Franței sudice nu-și are locul aici, nu miroase a lavandă ci pur si simplu a iarba proaspătă, scurta ploaie din noaptea anterioară amplificând aroma care îți inundă nările. După ceva vreme recunosc pelerinii care mi-au fost colegi de adăpost cu o noapte în urmă și îi depășeesc. Un vițel a scăpat de pe pășunea împrejmuită și stă blajin în mijlocul drumului; se sperie de mine și o ia la goană strecurându-se prin gardul viu.

Profitând de pustiul drumului, român adevărat, intru în lanul de porumb și fur doi știuleți cu gândul de a-i coace cu prima ocazie. Din păcate nu-s Bear Grylls și eșuez lamentabil în a aprinde focul. Din fericire sunt o grămadă de locuri unde se poate mânca.

După câteva urcări și coborâri, ies în șoseaua principală îndreptându-mă către Navarrenx. Puzderia se "K" și "X" care se regăsește pe toate indicatoarele se datorează faptului că mă aflu în țara bascilor. Cum spunea un francez pe care l-am cunoscut mai târziu, când în limba bască lipsește un cuvânt, îl iau din franceză sau spaniolă, îi pun un "X" și un "K" și - gata - au un nou cuvânt "original" în limba lor. Dacă aveți vreo curiozitate asupra pronunției - eu am avut - Navarrenx se pronunță navarans, cu "r" neaoș românesc, de-aia e dublat.

Fiindcă m-a lovit foamea după prânz am oprit in Navarrenx la Auberge du Bois unde pentru numai 11 euro am mâncat iar mai mult decât ar fi trebuit: supă, pește, vită, desert - simțeam că nu se mai termină - și vin cât cuprinde, la alegere între alb și roșu.

Ca parteneri de ospăț am avut un cuplu de australieni mai în vârstă care vizitau și ei sudul Franței însă nu în pelerinaj, folosind - era a doua oară când vedeam acest scenariu - biciclete electrice. Masa fiind genul de masă de nuntă, am avut nenumărați comeseni, majoritatea bețivi locali. Doamna care avea grijă de han era cu mult trecută de 70 de ani, șchiopăta de un picior însă era un fel de maestru de ceremonii: ea gătea, ea servea, întreținea atmosfera de birt.

Cu burta plină am trecut podul peste Gave d'Oloron, am admirat bastionul local pe din-afară și după un drum ca în palmă, am ajuns în Mauléon-Licharre unde programul de gravide al administrației locale m-a făcut să nu pot vizita castelul Andurain, dar am avut șansa să privesc de pe margine un consurs de Petanque.

Localnicii susțin că ei au inventat espadrilele, așa că orășelul e plin de magazine de gen si ateliere unde ți se fac pe loc astfel de încălțări.

Drumul continuă lin până la Musculdy, de unde începe o ascensiune de 500 de metri pentru 5 km. Din kilometru în kilometru, afișele de pe margine te anunță care este elevația pe care o ai de înfruntat. Ultimul kilometru este - evident - cel mai greu și iar exersez mersul pe jos, elevația fiind de 7%. La final, măcar ai satisfacția că baronul local al județului Pirineii Atlantici te felicită.

Drumul face parte urcările cu dificultate 3 din Turul Franței, așa ca ar trebui să mă simt oarecum bine.

Ei, și unde credeți ca am ajuns ? La Col d'Osquich - exact locul unde îmi propusesem în optimismul meu debordant să ajung în prima zi. Ceasul era 8 seara și încerc să trag la hotelul pe care îl rezervasem pentru noaptea anterioară. Întreb dacă au camere libere și patronul mă întreabă dacă nu cumva sunt eu ăla care am sunat aseară. Îi spun că eu sunt, că îmi pare rău, dar n-am mai putut să ajung, că am anulat rezervarea pe booking.com și că îmi asum faptul că i-am ținut camera ocupată, oricum am plătit.

Patronul este însă de treabă și îmi spune ca el anulează rezervările, nu booking.com și, în consecință, să consider camera ca și plătită pentru această seară, nu e normal să plătesc de două ori pentru același serviciu. Mă lasă cu gura căscată, jos pălăria!

Știind că în scurt timp voi părăsi Franța, vreau să profit la cină de bunătățile locale, așa că îmi comand la ambele feluri foie gras, sub diverse forme. Planul meu nu reușește, nu izbândesc să-l înduplec pe patron, el insistă că de două ori foie gras seara e năsănătos și pică greu la stomac, mai ales că mâine am de pedalat. Sunt uimit de insistența cu care are grijă de digestia mea, așa că accept recomandarea lui și la primul fel încerc niște calamari cu sos de usturoi. Eu nu sunt fan fructe de mare, în general evit să mănânc chestii fără coloană vertebrală, dar calamarii pe care mi i-a adus sunt incredibili, neavând nicio legătură cu cauciucul oarecum comestibil care se servește prin restaurantele noastre.

Felul doi este exact pe gustul meu: foie gras adevărat, de rață, asezonat cu dulceață de ceapă, un regal. Conform obiceiului local, scăldat în vin roșu cât m-au ținut baierele. Începe să-mi placă chestia asta cu lipsa oricărei limite la vin. Hâc. Totul încheiat cu o prăjitură bască - un fel de pandișpan cu brânză de capră foarte dulce. Vinul mi s-a scurs direct în picioare, noroc că drumul până în cameră a fost scurt.

Data viitoare promit că ajung pe Camino.

Ziua 1 - De la Pau la Sauvelade

4 septembrie

Urăsc să zbor cu avionul. Nu de frică, ci din cauza stress-ului la care ești supus. Să călătorești cu avionul înseamnă de obicei că va trebui să te scoli cu noaptea în cap și că va trebui să te prezinți la aeroport cu mai mult timp înainte decât ar trebui. Daca aș fi adeptul teoriilor conspiraționiste, aș spune că treaba asta cu prezentatul cu două ore înainte de plecare la aeroport este de fapt o înțelegere secretă între companiile aeriene și magazinele din aeroport, să te facă să consumi mâncare și cafele la suprapreț. E ca și cum dimineața la metrou, ar trebui să intri cu două ore înainte, să treci obligatoriu pe la covrigărie, mai bagi o merdenea, trei cafele, metroul vine după o oră, juma' de oră n-ai voie să te sui în el și după încă jumătate de oră pleacă și el.

După aceea urmează piesa de teatru în care trebuie să arăți că ești un călător de treabă, nu un infractor. Aș crede treaba cu lichidele periculoase dacă după aia n-ai putea să iei din aeroport sticle de câți litri vrei tu. Aș crede treaba cu obiectele ascuțite, dacă n-ai putea să cumperi din aeroport de la Geneva, dit-a-mai briceagul elvețian. Curios cum obiectele sunt periculoase numai dacă le aduci de acasă - brusc, dacă le iei din aeroport devin inofensive - iar revin la teoria conspiraționistă. Și laptopul trebuie pus separat, chiar dacă este o tabletă amârâtă de 10 inci, nu știe nimeni de ce. Dacă aș fi terorist în România, de ce aș pune bombe la aeroport? La un concert cu Guță sunt mai mulți oameni decât pe Otopeni la o oră de vârf și acolo chiar ar merita detonată o bombă. Sunt mai muți oameni în 335 la ora 8 decât într-un avion, un terorist e mai câștigat daca deturnează un autobuz. Și iese mai ieftin.

De data asta, am avut și o premieră la control, mi-au dat cu niște hârtiuțe pe degete și bagaje să mă verifice de droguri - cel puțin așa a încercat să ma păcălească securistul. Trec peste jignirea intelectuală profundă, știu foarte bine că treaba cu hârtiuțele e pentru verificarea urmelor de explozibili.

Urmează controlul de la pașapoarte, singurul lucru normal care se petrece în acel aeroport, treci razant printre magazine inutile, până la locul de fumat unde poți savura o cafea cu cristale Swarowski, că altfel nu văd de ce ar costa cât costă. Ca fumător ești fericit pe Henri Coandă, e plin de locuri de fumat; dacă ai ghinionul însă să fii obligat de împrejurări să aștepti avionul în Madrid 4 ore ca mine la întoarcere, intri în sevraj, în aeroportul din Madrid nu există locuri de fumat.

Deși accesul la îmbarcare încă nu este posibil, vei găsi mereu o coadă formată; n-am înțeles niciodată de ce, nu tot în avion ajungi? Contează dacă ești primul sau ultimul? Eu unul stau pe scaun până mai sunt 2-3 pasageri, singurul risc la care te supui este să nu ai loc să-ți pui bagajul deasupra.

Una din ospătărițele din avion va gesticula frenetic și inutil timp de 10 minute despre cum să supraviețuiești în caz de accident - știți vreun supraviețuitor de accident aviatic? Prin accident înțelegând când cade avionul de la 10.000 de metri. Și deși în ruta ta nu e niciun ocean sau mare va insista asupra instrucțiunilor de utilizare a vestei de salvare.

Nu știe nimeni de ce, dar va trebui să îți oprești orice dispozitiv electronic. Singura excepție este compania Lufthansa - deși n-am avut ocazia să zbor cu ei - am înțeles că la ei nu mai este necesar acest circ de ceva vreme.

Trecem peste. Am aterizat în Pau la 16:10, ora locală, mă gândeam că voi avea suficient timp să ajung chiar din prima zi în apropiere de Saint Jean Pied du Port, punctul oficial de plecare. Nu a durat mai mult de 10 minute până să apară cutia bicicletei prin fanta special destinată bagajelor de dimensiuni mari. Am cărat cutia cu ajutorul unui căruț până la o băncuță din apropierea aeroportului și m-am apucat de montaj. Așa cum v-am povestit, bicicleta a fost foarte bine ambalată, probabil de aceea mi-a luat peste 2 ore și o grămada de sudoare să o pun pe roți. Cel mai mult mi-a luat montatul pedalelor, am nimerit cu greu direcția exactă de înfiletare.

Când eram pe punctul de a termina, apar niște angajați de la securitatea aeroportului și mă întreabă daca mă pot ajuta cu ceva, probabil păream foarte neajutorat. Le spun că nu, dar se oferă să-mi ia ei cutia și gunoiul pe care îl făcusem prin jur de la plasticele și hârtiile cu care fusese ambalat cadrul. Am fost foarte surprins de amabilitatea lor.

Pornesc la drum și, așa cum bănuiam, este o plăcere să mergi cu bicicleta prin Franța: ai loc suficient pe marginea șoselei, nu te claxonează nimeni, ți se dă prioritate în intersecții, lucruri neobișnuite. Drumul este deocamdată plat, nu fac vreun efort deosebit reușind să mențin o viteza de peste 20 km/h în ciuda bagajului propriu de 100 de kg și celui suplimentar de încă 20 de kg. Conform navigației, mai am de parcurs puțin peste 60 de km.

Mă uit la ceas și văd că arată 20:00; ținând cont că pâna la destinație mai am 50 de km, realizez că nu mai am cum să ajung la o ora rezonabilă, de aceea sun la hotelul unde făcusem rezervarea din timp și îi întreb dacă pot ajunge mai târziu și că după estimările mele mai devreme de orele 22:00 nu avem cum să ne vedem. Persoana de la celălalt capăt al firului mă întreabă pe unde sunt îmi spune optimist că atunci când era el tânăr nu îi lua mai mult de două ore cu bicicleta de unde sunt eu acum, așa că să mă grăbesc că el mă așteaptă. Probabil tataie avea cursieră și nu căra casa după el ca mine pe portbagajul bicicletei.

Degeaba am tot încercat să-i explic că nu am cum, așa că am lăsat-o ca atare și mi-am văzut de drum, sperând să ajung acolo măcar pe la orele 23:00. Ies din șoseaua principală și după ce parcurg câteva sate, începe o ploaie ușoară. Cum nu sunt echipat de așa ceva, găsesc un copac cu o coroană bogată și ma adăpostesc sub el pentru câteva minute, până când se oprește ploaia.

Relieful se schimbă, urcările și coborârile devin din ce în ce mai dese, iar unele sunt atât de abrupte încât trebuie să împing bicicleta rușinos de coarne. Deja este ora 9 seara, soarele a apus șu întunericul începe să acopere drumul. Un mistreț traversează șoseaua. Oare trebuie să mă îngrijorez? Eu știam că mistreții sunt agresivi și, sincer, în cazul unei întâlniri nici nu aș ști ce e de făcut. După nici cinci minute o căprioară o zbughește din pădurea de alături direct într-un lan de porumb. Viață sălbatică. Îngrijorător de sălbatică mai ales acum, în semiîntuneric.

Casele devin din ce în ce mai rare, unele sunt părăsite, altele locuite și păzite de dulăi mai mari decât mistrețul de mai devreme. Bineînțeles, era doar o problemă de timp până cel mai mare și cel mai negru să-mi iasă mie în cale. Mă dau jos din șa și încerc să-l liniștesc cu vorba. Surprinzător, functionează; cu atât mai surprinzător având în vedere experiențele mele anterioare cu potăile din București.

Urc un deal cu o înclinație imposibilă, pe stânga sunt aliniate o serie de ferme părăsite, mai mari sau mai mici. Având în vedere cât e ceasul și experiența anterioară cu dulăul, amplificată de corul de lătrături care se aud din diverse direcții, îmi pun serios problema dacă nu ar fi o idee bună să înnoptez într-una din aceste ferme părăsite sau să bat pe la porțile celor locuite.

Un alt câine de talie mare îmi blochează drumul; un fel de Zdreanță pe steroizi, alb și lățos. Mă latră cu foc și încerc să aplic strategia precedentă cu vorbitul. Devine extrem de prietenos, mă miroase de jur împrejur, își scutură frenetic coada și mă umple de bale. Din casa de alături ies un el și o ea, pe la 60 de ani, el e vizibil abțiguit.

Doamna îmi servește textul standard al patroanelor de câini vagabonzi din București: "E cuminte, nu face nimic!". Intrăm în vorbă, le spun pe scurt care sunt intențiile mele și realizând deja că este o prostie să mai continui drumul, îi întreb dacă nu știu vreun loc unde pot înnopta prin apropiere. Sunt exetrem de binevoitori și se oferă să sune la o pensiune în apropiere unde, din păcate, nu răspunde nimeni. Și-aduce aminte că aș fi pelerin și mă întreabă dacă n-aș vrea să dorm la un adăpost că știe el unul, dar e cam departe. "Cât de departe?", întreb și aflu ca e vorba de 10 km. Îi spun că 10 km nu sunt chiar o problemă pe bicicletă și atunci ia telefonul din nou și sună la adăpostul din Sauvelade, o localitate nu tocmai în drumul meu, dar nu eram în situația de a fi pretențios.

Sună la adăpost și din discuție deduc ca proprietarul adăpostului nu este tocmai fericit să mă primească la această oră. Francezul insistă și îi aduce aminte că săptămâna trecută l-a ajutat pe tatăl său să monteze acoperișul și îi e oarecum dator, după care mă întreabă dacă cumva mi-e foame. Înclin capul neconvingător, nu vreau să abuzez de bunăvoința gazdei. Îi comunică la telefon celui de la adăpost că ar fi frumos să pregătească ceva de mâncare.

Le mulțumesc cât pot eu de frumos celor doi pentru ajutorul nesperat și pornesc la drum spre noua destinație, Sauvelade. Drumul coboară, e noapte și deja mi-e frig, dar nu mai vreau să pierd timpul să mă schimb, fiind beznă doar îmi pun vesta reflectorizantă. Reflectez un pic asupra situației: nu iubesc nici câinii și nici bețivii și tocmai ei să ma salveze, dincolo de paradoxal. Din bun simț, intru pe Booking și anulez rezervarea de la hotel pierzând banii pe care îl plătisem.

Ajung la Sauvelade în maxim 20 de minute. Parchez bicicleta în garajul adăpostului Le P'tit Laa și îmi duc bagajele în dormitorul de 12 persoane. Ceilalți deja dorm, încerc să fac cât mai putin zgomot și revin în bucătaria adăpostului. Gazda e foarte primitoare, mă așteaptă cu un platou plin de mezeluri felurite și un ceai fierbinte. Cred că am stat peste 30 de minute de vorbă despre România, despre mine personal, după care mă întreabă dacă poate să aducă felul doi. Eu sincer, nu mă mai așteptam la altceva de mâncare, am fost surprins. Primesc o pulpă de rață prăjită alături de niște cartofi; nu mai mâncasem din avion, așa că a fost bine primit. Discuțiile continuă până la miezul nopții.

Profitând de faptul că ceilalți dormeau duși, am avut practic dușurile și toaleta numai pentru mine. Mi-am spălat echipamentul, am făcut un duș și am adormit instantaneu, cu o noapte înainte nu dormisem decât două ore.

În episodul următor sper să ajungem la Saint Jean Pied du Port.