Ziua 4 - De la Valcarlos la Larrasoaña

7 septembrie

Noapte grea, corul de sforăituri și plimbările nocturne către baie ale colegilor de dormitor nu mă lasă să ațipesc decât din când în când. Mă uit la ceas și arată 4:28 și îmi pun serios problema dacă nu ar fi mai bine să mă scol, dar într-un final reușesc să adorm. Mă trezesc la 7:10, lumea se foia deja prin cameră, orbecăi după papuci și nu-i găsesc. Îmi trag o pereche de ciorapi și mă duc direct la bucătarie, simt ca mi-e foame.

Bucătăria e extrem de aglomerată, toată lumea se îngrămădește, adăpostul trebuie eliberat la 8 conform regulamentului. Cum n-am loc, ies afară să fumez o țigară de la care mă ia instantaneu amețeala, așa că o dau naibii și revin în bucătărie unde mă apuc să prăjesc ouăle cumpărate ieri de la magazin. Lângă ele tai o roșie și un ardei și pot spune că am luat micul dejun. Toți ceilalți care luaseră micul dejun de la adăpost sunt dezamăgiți - pentru 2 euro primiseră un număr incert de madeleine. Francezul elegant este foarte afectat, atât de afectat încât mă întreabă dacă mănânc toată bagheta cumpărată ieri. Deci pe lângă țigări, francezii au obiceiul să îți ceară și baghete.

Cuplul de americani e și mai afectat, dar ei nu sunt francezi cu tupeu, așa că înghit în sec. Mi se face milă de ei, le ofer ouăle, brânza și roșiile rămase lor. Mi-au mulțumit enorm, dar oricum meritau, americanca care se sculase mai devreme, făcuse o cratiță de cafea pentru tot poporul cazat.

Dau fuga în dormitor să-mi aranjez bagajele, deja este trecut de ora 8 și cineva a venit să facă curățenie. Cei doi francezi bicicliști de-abia acum se trezesc; au bagajele pregătite, montează bateriile la bicicletă și pleacă imediat, rezervaseră micul dejun ca niște domni la restaurantul local.

Ies afară cu intenția de a-mi pregăti bicicleta însă constat cu îngrijorare că nu găsesc cheia de la lanțul de blocare. Deja mă gândesc cum se spune la pânză de bomfaier în spaniolă. Legea nescrisă a pierderii obiectelor se confirmă: cheia este în ultimul loc posibil, adică chiar în lanțul de blocare, deci puteam foarte bine să nu mai leg bicicleta, era același lucru.

Imanol nu pierde vremea, o zbughește pur și simplu cu bicicleta, se pare că e foarte grăbit; bătrânul american supraponderal își lasă bagajul la curier și pleacă ca o floricică. În fiecare adăpost există servicii de curierat: dacă nu ai chef să-ți cari bagajul, lipești o foaie pe bagaj cu destinația următoare și mai încolo trece un microbuz care îți va căra bagajul pânâ unde ai scris pe bilețel. Serviciul acesta costă 3 euro pentru fiecare etapă, prin etapă înțelegându-se aproximativ 20 de km.

Rufele pe care le pusesem la uscat în seara precedentă par mai ude decât le lăsasem, așa că iar sunt nevoit să le agăț de bicicletă. Între timp apar și americanii gata echipați de drum. Deasupra rucsacului lor, îmi recunosc papucii; o întreb pe americancă de unde îi are, roșește vizibil și imi spune că văzuse niște italieni purtându-i de dimineață și s-a gândit să facă o faptă bună: dacă îi întâlnește pe drum, să le dea perechea de papuci. Îmi asum proprietatea, își cere scuze în numele italienilor și mi-i înmânează, bucurându-se că nu mai trebuie să-i care după ea.

Plec încrezător la drum, mă opresc în centrul orașului să mai fac niște poze. Drumul pare promițător: o mică urcare și apoi o vale. Din cauza vitezei mi-e foarte frig, însă mi-e lene să mă schimb, hainele mai groase sunt inaccesibile.

Dar de-abia acum începe calvarul: știu că am de urcat peste 1000 de metri însă GPS-ul mi-arată descurajator numai 300. Șaua începe să mă jeneze teribil, nu reușesc să stau mai mult de 3 minute legate pe ea, fundul mă doare de parcă m-ar fi bătut cineva, mușchii îmi cedează sistematic, aproape că îmi vine să urlu de durere. Din orgoliu aștept să se depărteze orice persoană din apropiere și chiar o fac: urlu din toți rărunchii. Cu fiecare pas pe care îl fac, gleznele și gambele îmi explodează de durere. Cu fiecare pedală pe care o dau, îmi simt pulpele de parcă ar fi gata să se rupă. Mâinile mă dor fie că mă țin cu putere de ghidon, fie că împing bicicleta la deal.

Eu unul n-am făcut armata, am evitat cantonamentele, în tabere aveam pile la conducere, n-am fost cu cortul în viața mea, sunt genul ăla de bucureștean crescut în puf, cu minime standarde de confort, fără rude pe la țară. Povestesc toate astea ca să știți cât de împotriva firii a fost pentru mine să dorm cu 20 de persoane într-o cameră, dar nimic nu i-a provocat un disconfort mai mare infatuatului snob care zace în mine decât ceea ce avea să i se întâmple fiindcă ratase toaleta de dimineață. Incredibil, nemaiauzit, de neînchipuit. La 40 de ani, pentru prima dată-n viața simandicosului, omul care, fiind la birou, se suia-n mașină să se ducă până acasă când l-apucau nevoile, a fost nevoit să se ascundă sub un pod și să facă imposibilul - o s-o spun pe românește - să se cace în natură. Fără cărți de citit. Fără pix și hârtie. În trei minute. Felicitări inventatorului de șervețele umede.

De kilometri buni, nu întrezăresc nici măcar o bucată de șosea plată, ce să mai vorbesc de vreo vale. Încerc să-mi găsesc fără sorți de izbândă rezerve de energie pe care le-aș putea folosi. Nu găsesc însă decât lacrimi de durere și noduri în gât. În ciuda faptului că sunt fumător, suflu încă am dar nu înteleg de unde am durerile și crampele astea insuportabile. Altitudinea la care am ajuns este descurajatoare, numai vreo 580 de metri. Ca să mai uit de dureri, fac calcule penibile în minte: cu fiecare serpentină parcursă, altitudinea crește cu vreo 10 metri. Până la punctul cel mai înalt de pe drum, ar trebui să mai fie "doar" 50 de serpentine. Simt că cedez psihic, findcă fizic cred ca am cedat de mult; gânduri negre îmi întunecă mintea: deja ma gândesc câtă lume voi dezamăgi când le voi spune că n-am reușit.

O simplă bucată de nuga mă face temporar fericit, dar indiferent câtă energie încerc să acumulez, durerile persistă; numai pauzele lungi și dese mă fac să-mi mai revin câte puțin. Caznele continuă. Sunt depășit de câțiva biciliști, unul dintre ei mergând pe o biciletă recumbent.

Deși era doar cu titlu de zvon, pe sensul opus apare un pelerin cu un măgar. Altitudinea se apropie de 800 de metri, nu ar trebui să mai fie mult. Pragul de durere l-am depășit de mult, pe bicicletă nu mă mai pot sui, pulpele mi-au cedat, îmi simt mușchii permanent încordați, merg exclusiv pe jos. Încerc să cânt pentru a mai uita de durere, însă nici măcar o persoană tolerantă ca mine nu poate suporta vocea mea de măgar. Nu mai privesc în față, doar în jos la roata bicicletei, ochii stau să mi se închidă. Mi-aduc aminte de poveștile de război cu soldați care mergeau zile-n șir fără să doarmă: în grupuri de câte trei, doi susținându-l pe cel din mijloc care mergea din automatism în stare semi-conștientă. Cam așa mă simt și eu, soldatul care mă sprijină fiind ghidonul bicicletei.

După multe pauze, ajung la cel mai înalt punct al drumului - vârful Ibañeta - la 1057 de metri.

Drumul este străjuit pe partea stângă de o biserică micuță ai cărei pereți sunt zidiți din bucăți de sticlă de diverse culori. Este foarte frig, norii refuză să dea voie soarelui să mă încălzească măcar pentru o secundă.

Din stânga șoselei vin cârduri de pelerini, obosiți și înfrigurați. Un francez coboară dintr-o mașina și mă întreabă dacă aici e Col de Roncevalles. Habar n-am, dar îi răspund în românește că "da", pur și simplu mi se rupe.

Un pic de soare se îndură totusi să se arate, mă întind pe gardul de piatră al bisericii ca șopârla la soare și aștept să-mi iasă frigul din oase. Ațipesc puțin. Scot din bagaj ce cumpărasem în ziua precedentă și îmi refac rezervele de energie mâncând niște baghetă cu salam și brânză.

Lângă drum este o troiță unde pelerinii pun pietre la baza ei. Nu cunosc exact motivul, dar execut și eu ritualul, caut să ma integrez în peisaj.

Îmi scot geaca din bagaj și pornesc din nou la drum. După atâta caznă, vine o vale; cobor cu peste 50 de km/h, e ca o eliberare dacă nu ar fi frigul din aer. În câteva minute ajung la Roncevalles unde tronează mare un afiș rutier: "Santiago de Compostella - 790 km". Mai e mult pâna departe.

Sincer aș fi vrut să rămân aici peste noapte, deși ceasul arată numai orele 15, însă adăpostul nu acceptă biciliști. Mănânc două ciocolate, beau un ceai fierbinte, iar fumez mai multe țigări decât ar fi trebuit.

Un australian biciclist tot încearcă să intre cu mine în vorbă, dar acum nu sunt chiar așa de comunicativ, nu știu cum să scap de el. Răspund în raspăr la întrebări, până la urmă cred că își dă seama că nu sunt în cel mai bun moment al meu, așa că mă iartă și pleacă.

Pornesc la drum. Din fericire, drumul este perfect descendent, practic tot ce trebuie să fac este să mă țin de ghidon și să mă sprijin în pedale, evitând contactul dureros al funcului cu șaua. Trec în viteză prin câteva sate frumușele, urmează o urcare care acum mi se pare insignifiantă până la vârful Erro (800 m) și, într-un final, ajung la Zubiri.

Francezii din seara precedentă îmi recomandaseră un adăpost privat în această localitate, însă nu mai au locuri. De fapt, în ciuda căutărilor asidue, constat că niciun adăpost din oraș nu mai are locuri disponibile, singura mea opțiune în acest moment fiind un hotel cu prețuri exorbitante.

În consecință, hotărăsc să merg mai departe, dar nu înainte de a mânca ceva. Încerc un sfert de tortilla și un bocadillo cu șuncă și cașcaval. Cât timp aștept comanda, asiaticul stereotipic cu aparat de fotografiat îsi face poze pe lângă bicicleta mea pâna o dărâmă. Ar trebui să mă enervez, însă mă pufnește râsul când îl văd alături de alți doi conaționali cum se chinuie să o ridice de pe jos. Își cere scuze prin aplecări repetate.

După masa binemeritată plec către orasul imediat următor, nu înainte de a-l revedea pe Imanol, spaniolul cu care nu m-am înțeles la Valcarlos. Îi explic mai mult prin semne că nu am găsit niciun loc, dar el este foarte relaxat, rămâne să mai bea o cafea.

Ajung la adăpostul din Larrasoaña, însă nici aici nu mai este vreun pat disponibil. Neașteptat, găsesc o pensiune alături, mai are o singură cameră disponibilă cu 3 paturi. Proprietarul îmi cere să plătesc un pat si jumătate (20 + 10) euro dacă vreau camera. Nu sunt în situația tocmai potrivită de parlamenta așa ca accept făra niciun protest.

Pensiunea este de fapt o casă normală locuită la parter, cu camere de oaspeți la etaj și toaletă comună. Singurul lucru cu adevărat ieșit din comun este numărul impresionant de bibelouri care se găsesc pe holurile casei. Dacă aș fi știut, i-aș fi adus din România celebrul pește de televizor, cu mileu cu tot, sigur nu îl are în colecție.

Deja se întunecă, îmi parchez bicicleta în grădina din spate, îmi urc bagajele și cobor cu intenția de a merge la magazinul local. Pe drum mă întâlnesc cu Imanol căruia i se citește disperarea pe chip, chinuindu-se să-mi explice prin semne că nu are unde dormi. Am o veste bună pentru el, mai am două paturi disponibile și cum n-am găsit alea două blonde care să-mi țină de cald la noapte prin împrejurimi, îi explic monosilabic că e binevenit să doarmă cu mine în cameră.

La magazin, primul lucru pe care îl fac este să beau două beri pe nerăsuflate. După aceea cumpăr tot felul de nimicuri de mâncare, nu prea am de ales. Patronul este foarte simpatic, îmi dă la o parte punga de chips-uri pe care intenționasem să o cumpăr și scoate una de sub tejghea, explicându-mi că e de-abia începută și n-are ce face cu ea, n-are rost sa dau banii pe alta.

Mă întorc la pensiune, fac un duș, îmi spăl rufele și încerc să încropesc pe balcon o discuție cu Imanol, însă bariera de limbă își spune cuvântul, comunicăm mai mult prin semne și printr-un melanj de româno-spaniolă-italiană-franceză-engleză. Are 45 de ani, este din Bilbao, parcurge Camino exclusiv pe drumul pentru pelerini, nu pe șosea ca mine; are ambiții mari, vrea să-l termine într-o săptamână. Îmi enumeră locurile cele mai interesante de pe drum în opinia lui. Încropim un meniu de seară combinând ce am eu cu ce are el, și, după încă două beri mergem la culcare, făcând un fel de duet cu sforăituri.

Data viitoare ajungem în Pamplona și întâlnim primul român. Oarecum.

Ziua 3 - De la Col d'Osquich la Valcarlos

6 septembrie

Aburii de alcool înmagazinați de cu seară s-au răspândit de-abia pe la 9 dimineața. După mic dejunul clasic cu baghetă și marmeladă, am pornit din nou la drum de-abia pe la 10. Mi-am recuperat bicicleta din garajul hotelului și iar mi-am prins rufele neuscate cu ace de siguranță de bicicletă.

Drumul coboară abrupt așa ca primii 10 km îi fac în mai puțin de 10 minute. Distracția se termină în Saint-Just-Ibarre când părăsesc șoseaua principală pentru a intra pe un drum de țară unde mă așteaptă o ascensiune de 6 km. Lipsa de antrenament își spune din nou cuvântul fiind obligat să alternez mersul pe bicicletă cu împinsul. Din partea opusă întâlnesc alți bicicliști pe cursieră care mă încurajează spunându-mi că mai e puțin până în vârf.

La un moment dat mă opresc pe marginea drumului pentru a mă odihni. Deși bâzâitul surd din aer ar fi trebuit să-mi dea de gândit, când mă sprijin de gardul pășunii alăturate, simt că mă pișcă ceva. E un gard electrificat care se întinde pe kilometri întregi. Deși nu tremur ca și când m-aș fi jucat cu niște cuie-n în priză, sunt surprins să văd că nu există niciun avertisment, probabil e un gard pentru animale.

Urmează alți 5 km de coborâre extremă, frânele încep să miroasă a ars și deja produc un zgomot metalic, mă întreb sincer dacă a mai rămas ceva din plăcuțele mele de frână. Drumul este blocat de o turmă de vaci cu privire agresivă, sau cel puțin așa mi se pare mie. În consecință mă dau jos de pe bicicletă și cu inima strânsă trec printre ele fără probleme.

Reiau coborârea până în Saint Jean le Vieux unde un stol de acvile (există așa ceva?) reproduce fidel scene din binecunoscutl film al lui Hitchcook.

Drumul se separă de șosea cu 5 km înainte de Saint-Jean-Pied-de-Port. Mașini nu mai circulă, strada este destinată exclusiv uzului pelerinilor, indiferent de modul de transport: pe jos, bicicletă, cal sau măgar. Deocamdată n-am avut șansa să întâlnesc decât pelerini mergând pe jos.

Drumul trece printre casele localnicilor, foarte îngrijite, cu grădini pline de flori. În sfârșit, ajung în punctul oficial de plecare, așa-numita poartă de intrare a pelerinilor. Intrarea în Saint-Jean-Pied-de-Port se face printr-o arcă ce deschide strada principală pietruită.

La numărul 39 al străzii Citadelle se află Oficiul pentru Pelerini. Aici vei primi carnetul de pelerin și prima ștampilă pe care o vei obține în această călătorie. Oficiul este întreținut numai de către voluntari, extrem de amabili, îți vor răspunde la orice întrebare, te vor ajuta cu orice fel de informații. Vei completa datele tale din pașaport pe carnet și vei răspunde la câteva întrebări de care au ei nevoie pentru diverse statistici.

Carnetul îți este neapărat necesar pe drum, numai cu ajutorul lui vei putea dormi la adăposturi. Pe lângă carnet, vei primi o listă cu toate adăposturile de pe drum, prețul lor, date de contact, condiții de cazare; vei mai primi o minihartă cu ajutorul căreia te poți orienta către ieșirea din oraș și un tabel cu elevația fiecărei secțiuni de aproximativ 20 de km din intregul Camino. Toate ambalate frumos într-un plic de plastic să nu le ude ploaia.

Opțional, poți obține o scoică, simbolul acestui drum pe care să o porți agățată tot drumul. Nu există un preț pentru toate acestea, însă obiceiul este să donezi 5 euro. Repet, tot ce am povestit mai sus este oferit de voluntari, deci chiar merită să vă spălați păcatele cu o mică donație.

Din Saint-Jean-Pied-de-Port sunt două variante: drumul de pelerini sau șoseaua. Pentru bicicletă se pretează mai mult șoseaua, drumul fiind, în opinia mea, inaccesibil cu bicicleta, mai ales dacă ai de cărat și bagaje. Avantajul drumului pe șosea este că vei urca 1200 de metri în loc de 1400, dezavantajul fiind însă distanța mai mare cu vreo 20 de km.

Înainte de a pleca la drum, m-am oprit să mai savurez un pic bucatele franțuzești, așa că am eșuat la un resturant exact înainte de ieșirea din oraș. Am început cu o Sangria - de fapt cea mai tare Sangria pe care am băut-o vreodată - neavând nicio legătură cu poșirca care se servește de obicei prin capcanele turistice. Am continuat, bineînțeles, cu un foie gras, de data aceasta servit sub formă de paté și am încheiat - cum se putea altfel - cu o pulpă sănătoasă de rață.

Liniștea interioară mi-a fost tulburată de un tip dubios care a stat vreun sfert de oră lângă bicicleta mea, pe vine, cu un papagal care îi culegea semințe din mână. Până la urmă s-a dovedit că vin eu cu niște reflexe de acasă, ma simt furat tot timpul, omul doar își hrănea papagalul.

Dupa căteva sute de metri de mers pe șosea, Camino o ia brusc printr-o zonă împădurită unde mi-am adus aminte de orașul meu superb fiind întâmpinat de o haită de câini vagabonzi. Cu aceștia n-am mai aplicat tehnica vorbirii liniștite ci pe cea bucureșteană, i-am amenințat până au înțeles că eu sunt șeful și au plecat cu coada între picioare.

Urmează o urcare ușoară și, după numai 8 km, trec în Spania. Graniță nu mai există de mult, nici măcar afișe care să te anunțe că ai intrat în altă țară, doar niște clădiri ponosite și nefuncționale care par de pe vremea lui Franco.

Urcarea continuă în același ritm timp încă vreo 10 km, doar în apropiere de Valcarlos apar niște serpentine mai abrupte. În Valcarlos m-am si oprit, deja se însera și am încercat să caut un adăpost. Fiind duminică, nu prea aveai pe cine să întrebi, majoritatea locurilor erau închise, însă am intrat în vorbă cu niște americani care știau unde este adăpostul municipal,

Adăpostul are două dormitoare cu câte 12 paturi. Unul din dormitoare era deja ocupat, celălalt era încuiat. Am aflat de la ceilalți că cel care se ocupă de adăpost se află - unde putea în altă parte - la birtul local. Îmi las bagajele și bicicleta și dau o fugă până la birt. Spaniolul vorbește o engleză limitată, dar pâna la urmă ne înțelegem, e amabil și îmi dă cheia de la celălalt dormitor. Până seara, adăpostul s-a umplut complet.

După ce îmi marchez patul ca la pușcărie aruncând casca si bagajele pe el și după ce îmi leg bicicleta de gardul exterior, revin la birt unde rad o bere fără prea multe discuții și profit de faptul că magazinul de lângă e deschis. Mă aprovizionez cu diverse de-ale gurii, inclusiv pentru dimineața care vine.

Ieșind afară, îi recunosc pe francezii pe biciclete electrice din Sauvelade. Mă recunosc și ei și intrăm în vorbă. Mă invită la ei la masă și îmi toarnă un pahar din sticla de vin de care se bucurau împreună. Urmează interviul standard cu de unde sunt, de unde vin, unde vreau să ajung. Îmi place că la fiecare interviu de genul ăsta, când le zic că sunt din România, inevitabil următoarea întrebare este dacă am venit pe bicicletă de acasă. Ca să evit situația, de fiecare dată când m-a mai întrebat cineva de unde sunt, imediat am făcut și precizarea că n-am venit pe bicicletă din România.

Cei doi au peste 60 de ani, el este un fost biciclist însă nu a mai putut merge pe bicicletă de mult timp fiindcă are o problemă la spate. De aceea, soția i-a făcut o surpriză și i-a cumpărat una electrică. Am aflat si cum funcționează genul acesta de biciclete: deși pedalezi ca pe orice bicicletă, la urcare, bicicleta preia din efortul biciclistului, putând astfel să menții o viteză constantă, indiferent de elevația drumului. Autonomia bateriei este în jur de 100 de km în plan și în jur de 50 de km în urcare. Mă întreabă de ce nu mănânc, le arăt punga cu cumpărături însă ei susțin că în Spania mâncarea este mult prea ieftină ca să mai stea să-și gătească de la supermarket. Stăm vreo oră la taclale și la vin, nu scap fără să gust din fiecare fel de mâncare pe care și l-au luat.

Între timp mai apare un francez, intrăm și cu el în vorbă. Ce e deosebit la el este faptul că e îmbrăcat foarte elegant, are panataloni de stofă, cămașă și un pulovăr de lână cu anchior, total neobișnuit pentru un pelerin. Singurul lucru nelalocul lui sunt bocancii pe care îi poartă.

Revenim împreună la adăpost, majoritatea s-au culcat însă mie mi-e totuși foame, așa că încropesc primul sendviș cu jamon dintr-o serie foarte lungă. La masă se așază lângă mine americanii de mai devreme care mi-au arătat unde e adăpostul. După interviul de rigoare, o întreb pe americancă de ce a bătut drumul până aici, știam că au și ei ceva similar în Statele Unite. Îmi spune că în State, pelerinajele nu sunt așa de bine organizate ca aici, acolo ești pe cont propriu pentru zeci de kilometri, iar de cazat nu te poți caza decât la hoteluri care sunt foarte scumpe.

Un alt american care depășește 120 de kilograme își spală rufele la mașină. Toate bune și frumoase până mașina îsi termină treaba, dar refuză să se deschidă. Suntem zece masculi care ne dăm cu părerea încercând tot felul de artificii tehnice pentru a deschide blestemata aia de ușă, inclusiv căutam pe Internet manualul de utilizare de unde nu aflăm mai nimic util. Ca să ne motivăm neputința colectivă, tragem concluzia că mașina trebuie lăsată vreo 10 minute să se "odihnească" pentru a putea fi deschisă. Norocul americanului este franțuzoaica cu care m-am întreținut mai devreme la un pahar de vin: apasă câteva butoane și deschide capacul mașinii fără niciun efort, provocând un val de aprecieri printre masculii neputincioși.

Apare un nou biciclist, spaniol de origine. Încerc să interacționez cu el, însă nu știe decât spaniolă, nu reușesc să aflu decât că-l cheamă Imanol, un fel de echivalent basc al lui Manole. Parola de conectare la wireless a adăpostului este scrisă de catre Marchizul de Sade, are vreo 40 de caractere, litere mari și mici și, fiindcă mă vede cu tableta pe masă, Imanol îmi cere ajutorul și, deși i-o rescriu cât pot eu de citeț, nu reușeste sub nicio forma să se conecteze.

Merg la culcare. Doi dintre colegii de dormitor deja sforăie. Cineva doarme în fund cu pătura în cap și icnește la intervale regulate. Neavând așternuturi, folosesc pentru prima dată în viața mea un sac de dormit. Mă baricadez în el însă în cinci minute sunt lac de transpirație așa că mă îl desfac și în ciuda tuturor poveștilor cu căpușe sau eczeme pe care le-am auzit înainte de a pleca la drum, adorm direct pe pat fără nicio problemă.

Data viitoare trec Pirineii cu chiu cu vai.

Ziua 2 - De la Sauvelade la Col d'Osquich

5 septembrie

M-am trezit pe la 7 dimineața după ce am dormit tun. Iar am avut baia doar pentru mine fiindcă toți ceilalți deja plecaseră la drum. Aveam să aflu mai târziu că cei care fac acest drum pe jos au un orar diferit de al meu și, în general, diferit de al oricărui alt biciclist: se scoală cu noaptea în cap pentru a evita căldurile de peste zi și se opresc undeva după prânz la primul adăpost care le iese în cale. Majoritatea deja dorm duși pe la orele 19:00.

Afară sunt în jur de 15 grade Celsius, soarele strălucește, eu vreau să dau o justificare celor 50 de pliculețe de cafea pe care le-am cărat după mine și îmi fac la microunde o cafea instant. Un alt lucru inutil din bagaj, pe Camino vei găsi fără excepție un loc unde să bei o cafea excelentă.

Folosind țigara matinală ca instrument de socializare (nu fumați de față cu francezii, unul din doi vă va cere cu siguranță o țigară), l-am cunoscut pe Cedric, un tânăr de vreo 25 de ani, înfrigurat fiindcă el nu dormise în adăpost, ci în biserica de alături. Îmi spune că în Franța nu-și permite să doarmă pe la adăposturi fiindcă i se pare scump (cazarea era 8 euro/noapte în cazul de față) și că de-abia așteaptă să treacă în Spania unde totul e mai ieftin. E al patrulea an pentru el când pleacă în acest gen de pelerinaj, mereu pe un traseu diferit de precedentul. Nu mă pot abține să nu îl întreb de unde are timp și din ce trăiește. Îmi spune că n-a muncit decât sporadic, ca să poată beneficia de ajutorul șomaj, de altfel e șomer de când se știe. Doar că acum e nevoit să trăiască "doar" cu ajutorul social de 800 de euro, n-a mai muncit de 2 ani și nu mai are dreptul la ajutorul de șomaj, Trai, neneacă, mișto socialismul ăsta franțuzesc.

Îmi spune că lui îi place muntele și se pare că așa este, din moment ce îmi face o descriere sumară a lanțurilor muntoase din România unde intenționează să ajungă anul viitor. Prietene, cu ajutorul tău social, ești rege neîncoronat dacă vii pe la noi!

Nu am ajuns încă pe Camino, însă pe la restaurantul adăpostului se tot perindă pelerini. De fapt, mă aflu pe o extensie a Camino, numită Chemin de Le Puy, așa se explică prezența lor. Toți cei care sosesc la adăpost iau micul dejun, lucru pe care îl fac și eu: clasica baghetă franțuzească, unt și dulceață din diverse fructe.

Apar primii bicicliști pe care îi văd de când am pornit la drum: un cuplu de francezi în vârstă care se deplasează cu ajutorul a două biciclete electrice.

Revin în cameră unde îmi fac bagajul pe îndelete, de data aceasta organizând lucrurile în funcție de utilitatea lor imediată: cele mai des folosite le pun în rucsac, restul în cob-uri. Rufele nu s-au uscat din păcate, așa că le prind cu ajutorul acelor de siguranță de bicicletă, soarele și vântul ar trebui să mă ajute.

Deduc din prezența celorlalte așternuturi pe holul adăpostului că același lucru trebuie să-l fac și eu, așa ca îl strâng pe al meu și îl las lângă celelalte.

Nu am o destinație anume pentru astăzi, realizez că am fost foarte optimist când am planificat traseul și pornesc la drum cu o urmă de îndoială în suflet că voi reuși să fac ce mi-am propus.

Drumul parcurge niște regiuni pitorești, pășuni, vii, lanuri de porumb. Stereotipul Franței sudice nu-și are locul aici, nu miroase a lavandă ci pur si simplu a iarba proaspătă, scurta ploaie din noaptea anterioară amplificând aroma care îți inundă nările. După ceva vreme recunosc pelerinii care mi-au fost colegi de adăpost cu o noapte în urmă și îi depășeesc. Un vițel a scăpat de pe pășunea împrejmuită și stă blajin în mijlocul drumului; se sperie de mine și o ia la goană strecurându-se prin gardul viu.

Profitând de pustiul drumului, român adevărat, intru în lanul de porumb și fur doi știuleți cu gândul de a-i coace cu prima ocazie. Din păcate nu-s Bear Grylls și eșuez lamentabil în a aprinde focul. Din fericire sunt o grămadă de locuri unde se poate mânca.

După câteva urcări și coborâri, ies în șoseaua principală îndreptându-mă către Navarrenx. Puzderia se "K" și "X" care se regăsește pe toate indicatoarele se datorează faptului că mă aflu în țara bascilor. Cum spunea un francez pe care l-am cunoscut mai târziu, când în limba bască lipsește un cuvânt, îl iau din franceză sau spaniolă, îi pun un "X" și un "K" și - gata - au un nou cuvânt "original" în limba lor. Dacă aveți vreo curiozitate asupra pronunției - eu am avut - Navarrenx se pronunță navarans, cu "r" neaoș românesc, de-aia e dublat.

Fiindcă m-a lovit foamea după prânz am oprit in Navarrenx la Auberge du Bois unde pentru numai 11 euro am mâncat iar mai mult decât ar fi trebuit: supă, pește, vită, desert - simțeam că nu se mai termină - și vin cât cuprinde, la alegere între alb și roșu.

Ca parteneri de ospăț am avut un cuplu de australieni mai în vârstă care vizitau și ei sudul Franței însă nu în pelerinaj, folosind - era a doua oară când vedeam acest scenariu - biciclete electrice. Masa fiind genul de masă de nuntă, am avut nenumărați comeseni, majoritatea bețivi locali. Doamna care avea grijă de han era cu mult trecută de 70 de ani, șchiopăta de un picior însă era un fel de maestru de ceremonii: ea gătea, ea servea, întreținea atmosfera de birt.

Cu burta plină am trecut podul peste Gave d'Oloron, am admirat bastionul local pe din-afară și după un drum ca în palmă, am ajuns în Mauléon-Licharre unde programul de gravide al administrației locale m-a făcut să nu pot vizita castelul Andurain, dar am avut șansa să privesc de pe margine un consurs de Petanque.

Localnicii susțin că ei au inventat espadrilele, așa că orășelul e plin de magazine de gen si ateliere unde ți se fac pe loc astfel de încălțări.

Drumul continuă lin până la Musculdy, de unde începe o ascensiune de 500 de metri pentru 5 km. Din kilometru în kilometru, afișele de pe margine te anunță care este elevația pe care o ai de înfruntat. Ultimul kilometru este - evident - cel mai greu și iar exersez mersul pe jos, elevația fiind de 7%. La final, măcar ai satisfacția că baronul local al județului Pirineii Atlantici te felicită.

Drumul face parte urcările cu dificultate 3 din Turul Franței, așa ca ar trebui să mă simt oarecum bine.

Ei, și unde credeți ca am ajuns ? La Col d'Osquich - exact locul unde îmi propusesem în optimismul meu debordant să ajung în prima zi. Ceasul era 8 seara și încerc să trag la hotelul pe care îl rezervasem pentru noaptea anterioară. Întreb dacă au camere libere și patronul mă întreabă dacă nu cumva sunt eu ăla care am sunat aseară. Îi spun că eu sunt, că îmi pare rău, dar n-am mai putut să ajung, că am anulat rezervarea pe booking.com și că îmi asum faptul că i-am ținut camera ocupată, oricum am plătit.

Patronul este însă de treabă și îmi spune ca el anulează rezervările, nu booking.com și, în consecință, să consider camera ca și plătită pentru această seară, nu e normal să plătesc de două ori pentru același serviciu. Mă lasă cu gura căscată, jos pălăria!

Știind că în scurt timp voi părăsi Franța, vreau să profit la cină de bunătățile locale, așa că îmi comand la ambele feluri foie gras, sub diverse forme. Planul meu nu reușește, nu izbândesc să-l înduplec pe patron, el insistă că de două ori foie gras seara e năsănătos și pică greu la stomac, mai ales că mâine am de pedalat. Sunt uimit de insistența cu care are grijă de digestia mea, așa că accept recomandarea lui și la primul fel încerc niște calamari cu sos de usturoi. Eu nu sunt fan fructe de mare, în general evit să mănânc chestii fără coloană vertebrală, dar calamarii pe care mi i-a adus sunt incredibili, neavând nicio legătură cu cauciucul oarecum comestibil care se servește prin restaurantele noastre.

Felul doi este exact pe gustul meu: foie gras adevărat, de rață, asezonat cu dulceață de ceapă, un regal. Conform obiceiului local, scăldat în vin roșu cât m-au ținut baierele. Începe să-mi placă chestia asta cu lipsa oricărei limite la vin. Hâc. Totul încheiat cu o prăjitură bască - un fel de pandișpan cu brânză de capră foarte dulce. Vinul mi s-a scurs direct în picioare, noroc că drumul până în cameră a fost scurt.

Data viitoare promit că ajung pe Camino.