Jurnal de ghidon (IV)

Ziua 2 - De la Sauvelade la Col d'Osquich

5 septembrie

M-am trezit pe la 7 dimineața după ce am dormit tun. Iar am avut baia doar pentru mine fiindcă toți ceilalți deja plecaseră la drum. Aveam să aflu mai târziu că cei care fac acest drum pe jos au un orar diferit de al meu și, în general, diferit de al oricărui alt biciclist: se scoală cu noaptea în cap pentru a evita căldurile de peste zi și se opresc undeva după prânz la primul adăpost care le iese în cale. Majoritatea deja dorm duși pe la orele 19:00.

Afară sunt în jur de 15 grade Celsius, soarele strălucește, eu vreau să dau o justificare celor 50 de pliculețe de cafea pe care le-am cărat după mine și îmi fac la microunde o cafea instant. Un alt lucru inutil din bagaj, pe Camino vei găsi fără excepție un loc unde să bei o cafea excelentă.

Folosind țigara matinală ca instrument de socializare (nu fumați de față cu francezii, unul din doi vă va cere cu siguranță o țigară), l-am cunoscut pe Cedric, un tânăr de vreo 25 de ani, înfrigurat fiindcă el nu dormise în adăpost, ci în biserica de alături. Îmi spune că în Franța nu-și permite să doarmă pe la adăposturi fiindcă i se pare scump (cazarea era 8 euro/noapte în cazul de față) și că de-abia așteaptă să treacă în Spania unde totul e mai ieftin. E al patrulea an pentru el când pleacă în acest gen de pelerinaj, mereu pe un traseu diferit de precedentul. Nu mă pot abține să nu îl întreb de unde are timp și din ce trăiește. Îmi spune că n-a muncit decât sporadic, ca să poată beneficia de ajutorul șomaj, de altfel e șomer de când se știe. Doar că acum e nevoit să trăiască "doar" cu ajutorul social de 800 de euro, n-a mai muncit de 2 ani și nu mai are dreptul la ajutorul de șomaj, Trai, neneacă, mișto socialismul ăsta franțuzesc.

Îmi spune că lui îi place muntele și se pare că așa este, din moment ce îmi face o descriere sumară a lanțurilor muntoase din România unde intenționează să ajungă anul viitor. Prietene, cu ajutorul tău social, ești rege neîncoronat dacă vii pe la noi!

Nu am ajuns încă pe Camino, însă pe la restaurantul adăpostului se tot perindă pelerini. De fapt, mă aflu pe o extensie a Camino, numită Chemin de Le Puy, așa se explică prezența lor. Toți cei care sosesc la adăpost iau micul dejun, lucru pe care îl fac și eu: clasica baghetă franțuzească, unt și dulceață din diverse fructe.

Apar primii bicicliști pe care îi văd de când am pornit la drum: un cuplu de francezi în vârstă care se deplasează cu ajutorul a două biciclete electrice.

Revin în cameră unde îmi fac bagajul pe îndelete, de data aceasta organizând lucrurile în funcție de utilitatea lor imediată: cele mai des folosite le pun în rucsac, restul în cob-uri. Rufele nu s-au uscat din păcate, așa că le prind cu ajutorul acelor de siguranță de bicicletă, soarele și vântul ar trebui să mă ajute.

Deduc din prezența celorlalte așternuturi pe holul adăpostului că același lucru trebuie să-l fac și eu, așa ca îl strâng pe al meu și îl las lângă celelalte.

Nu am o destinație anume pentru astăzi, realizez că am fost foarte optimist când am planificat traseul și pornesc la drum cu o urmă de îndoială în suflet că voi reuși să fac ce mi-am propus.

Drumul parcurge niște regiuni pitorești, pășuni, vii, lanuri de porumb. Stereotipul Franței sudice nu-și are locul aici, nu miroase a lavandă ci pur si simplu a iarba proaspătă, scurta ploaie din noaptea anterioară amplificând aroma care îți inundă nările. După ceva vreme recunosc pelerinii care mi-au fost colegi de adăpost cu o noapte în urmă și îi depășeesc. Un vițel a scăpat de pe pășunea împrejmuită și stă blajin în mijlocul drumului; se sperie de mine și o ia la goană strecurându-se prin gardul viu.

Profitând de pustiul drumului, român adevărat, intru în lanul de porumb și fur doi știuleți cu gândul de a-i coace cu prima ocazie. Din păcate nu-s Bear Grylls și eșuez lamentabil în a aprinde focul. Din fericire sunt o grămadă de locuri unde se poate mânca.

După câteva urcări și coborâri, ies în șoseaua principală îndreptându-mă către Navarrenx. Puzderia se "K" și "X" care se regăsește pe toate indicatoarele se datorează faptului că mă aflu în țara bascilor. Cum spunea un francez pe care l-am cunoscut mai târziu, când în limba bască lipsește un cuvânt, îl iau din franceză sau spaniolă, îi pun un "X" și un "K" și - gata - au un nou cuvânt "original" în limba lor. Dacă aveți vreo curiozitate asupra pronunției - eu am avut - Navarrenx se pronunță navarans, cu "r" neaoș românesc, de-aia e dublat.

Fiindcă m-a lovit foamea după prânz am oprit in Navarrenx la Auberge du Bois unde pentru numai 11 euro am mâncat iar mai mult decât ar fi trebuit: supă, pește, vită, desert - simțeam că nu se mai termină - și vin cât cuprinde, la alegere între alb și roșu.

Ca parteneri de ospăț am avut un cuplu de australieni mai în vârstă care vizitau și ei sudul Franței însă nu în pelerinaj, folosind - era a doua oară când vedeam acest scenariu - biciclete electrice. Masa fiind genul de masă de nuntă, am avut nenumărați comeseni, majoritatea bețivi locali. Doamna care avea grijă de han era cu mult trecută de 70 de ani, șchiopăta de un picior însă era un fel de maestru de ceremonii: ea gătea, ea servea, întreținea atmosfera de birt.

Cu burta plină am trecut podul peste Gave d'Oloron, am admirat bastionul local pe din-afară și după un drum ca în palmă, am ajuns în Mauléon-Licharre unde programul de gravide al administrației locale m-a făcut să nu pot vizita castelul Andurain, dar am avut șansa să privesc de pe margine un consurs de Petanque.

Localnicii susțin că ei au inventat espadrilele, așa că orășelul e plin de magazine de gen si ateliere unde ți se fac pe loc astfel de încălțări.

Drumul continuă lin până la Musculdy, de unde începe o ascensiune de 500 de metri pentru 5 km. Din kilometru în kilometru, afișele de pe margine te anunță care este elevația pe care o ai de înfruntat. Ultimul kilometru este - evident - cel mai greu și iar exersez mersul pe jos, elevația fiind de 7%. La final, măcar ai satisfacția că baronul local al județului Pirineii Atlantici te felicită.

Drumul face parte urcările cu dificultate 3 din Turul Franței, așa ca ar trebui să mă simt oarecum bine.

Ei, și unde credeți ca am ajuns ? La Col d'Osquich - exact locul unde îmi propusesem în optimismul meu debordant să ajung în prima zi. Ceasul era 8 seara și încerc să trag la hotelul pe care îl rezervasem pentru noaptea anterioară. Întreb dacă au camere libere și patronul mă întreabă dacă nu cumva sunt eu ăla care am sunat aseară. Îi spun că eu sunt, că îmi pare rău, dar n-am mai putut să ajung, că am anulat rezervarea pe booking.com și că îmi asum faptul că i-am ținut camera ocupată, oricum am plătit.

Patronul este însă de treabă și îmi spune ca el anulează rezervările, nu booking.com și, în consecință, să consider camera ca și plătită pentru această seară, nu e normal să plătesc de două ori pentru același serviciu. Mă lasă cu gura căscată, jos pălăria!

Știind că în scurt timp voi părăsi Franța, vreau să profit la cină de bunătățile locale, așa că îmi comand la ambele feluri foie gras, sub diverse forme. Planul meu nu reușește, nu izbândesc să-l înduplec pe patron, el insistă că de două ori foie gras seara e năsănătos și pică greu la stomac, mai ales că mâine am de pedalat. Sunt uimit de insistența cu care are grijă de digestia mea, așa că accept recomandarea lui și la primul fel încerc niște calamari cu sos de usturoi. Eu nu sunt fan fructe de mare, în general evit să mănânc chestii fără coloană vertebrală, dar calamarii pe care mi i-a adus sunt incredibili, neavând nicio legătură cu cauciucul oarecum comestibil care se servește prin restaurantele noastre.

Felul doi este exact pe gustul meu: foie gras adevărat, de rață, asezonat cu dulceață de ceapă, un regal. Conform obiceiului local, scăldat în vin roșu cât m-au ținut baierele. Începe să-mi placă chestia asta cu lipsa oricărei limite la vin. Hâc. Totul încheiat cu o prăjitură bască - un fel de pandișpan cu brânză de capră foarte dulce. Vinul mi s-a scurs direct în picioare, noroc că drumul până în cameră a fost scurt.

Data viitoare promit că ajung pe Camino.