Ziua 4 - De la Valcarlos la Larrasoaña
7 septembrie
Bucătăria e extrem de aglomerată, toată lumea se îngrămădește, adăpostul trebuie eliberat la 8 conform regulamentului. Cum n-am loc, ies afară să fumez o țigară de la care mă ia instantaneu amețeala, așa că o dau naibii și revin în bucătărie unde mă apuc să prăjesc ouăle cumpărate ieri de la magazin. Lângă ele tai o roșie și un ardei și pot spune că am luat micul dejun. Toți ceilalți care luaseră micul dejun de la adăpost sunt dezamăgiți - pentru 2 euro primiseră un număr incert de madeleine. Francezul elegant este foarte afectat, atât de afectat încât mă întreabă dacă mănânc toată bagheta cumpărată ieri. Deci pe lângă țigări, francezii au obiceiul să îți ceară și baghete.
Cuplul de americani e și mai afectat, dar ei nu sunt francezi cu tupeu, așa că înghit în sec. Mi se face milă de ei, le ofer ouăle, brânza și roșiile rămase lor. Mi-au mulțumit enorm, dar oricum meritau, americanca care se sculase mai devreme, făcuse o cratiță de cafea pentru tot poporul cazat.
Dau fuga în dormitor să-mi aranjez bagajele, deja este trecut de ora 8 și cineva a venit să facă curățenie. Cei doi francezi bicicliști de-abia acum se trezesc; au bagajele pregătite, montează bateriile la bicicletă și pleacă imediat, rezervaseră micul dejun ca niște domni la restaurantul local.
Ies afară cu intenția de a-mi pregăti bicicleta însă constat cu îngrijorare că nu găsesc cheia de la lanțul de blocare. Deja mă gândesc cum se spune la pânză de bomfaier în spaniolă. Legea nescrisă a pierderii obiectelor se confirmă: cheia este în ultimul loc posibil, adică chiar în lanțul de blocare, deci puteam foarte bine să nu mai leg bicicleta, era același lucru.
Imanol nu pierde vremea, o zbughește pur și simplu cu bicicleta, se pare că e foarte grăbit; bătrânul american supraponderal își lasă bagajul la curier și pleacă ca o floricică. În fiecare adăpost există servicii de curierat: dacă nu ai chef să-ți cari bagajul, lipești o foaie pe bagaj cu destinația următoare și mai încolo trece un microbuz care îți va căra bagajul pânâ unde ai scris pe bilețel. Serviciul acesta costă 3 euro pentru fiecare etapă, prin etapă înțelegându-se aproximativ 20 de km.
Rufele pe care le pusesem la uscat în seara precedentă par mai ude decât le lăsasem, așa că iar sunt nevoit să le agăț de bicicletă. Între timp apar și americanii gata echipați de drum. Deasupra rucsacului lor, îmi recunosc papucii; o întreb pe americancă de unde îi are, roșește vizibil și imi spune că văzuse niște italieni purtându-i de dimineață și s-a gândit să facă o faptă bună: dacă îi întâlnește pe drum, să le dea perechea de papuci. Îmi asum proprietatea, își cere scuze în numele italienilor și mi-i înmânează, bucurându-se că nu mai trebuie să-i care după ea.
Plec încrezător la drum, mă opresc în centrul orașului să mai fac niște poze. Drumul pare promițător: o mică urcare și apoi o vale. Din cauza vitezei mi-e foarte frig, însă mi-e lene să mă schimb, hainele mai groase sunt inaccesibile.
Dar de-abia acum începe calvarul: știu că am de urcat peste 1000 de metri însă GPS-ul mi-arată descurajator numai 300. Șaua începe să mă jeneze teribil, nu reușesc să stau mai mult de 3 minute legate pe ea, fundul mă doare de parcă m-ar fi bătut cineva, mușchii îmi cedează sistematic, aproape că îmi vine să urlu de durere. Din orgoliu aștept să se depărteze orice persoană din apropiere și chiar o fac: urlu din toți rărunchii. Cu fiecare pas pe care îl fac, gleznele și gambele îmi explodează de durere. Cu fiecare pedală pe care o dau, îmi simt pulpele de parcă ar fi gata să se rupă. Mâinile mă dor fie că mă țin cu putere de ghidon, fie că împing bicicleta la deal.
Eu unul n-am făcut armata, am evitat cantonamentele, în tabere aveam pile la conducere, n-am fost cu cortul în viața mea, sunt genul ăla de bucureștean crescut în puf, cu minime standarde de confort, fără rude pe la țară. Povestesc toate astea ca să știți cât de împotriva firii a fost pentru mine să dorm cu 20 de persoane într-o cameră, dar nimic nu i-a provocat un disconfort mai mare infatuatului snob care zace în mine decât ceea ce avea să i se întâmple fiindcă ratase toaleta de dimineață. Incredibil, nemaiauzit, de neînchipuit. La 40 de ani, pentru prima dată-n viața simandicosului, omul care, fiind la birou, se suia-n mașină să se ducă până acasă când l-apucau nevoile, a fost nevoit să se ascundă sub un pod și să facă imposibilul - o s-o spun pe românește - să se cace în natură. Fără cărți de citit. Fără pix și hârtie. În trei minute. Felicitări inventatorului de șervețele umede.
De kilometri buni, nu întrezăresc nici măcar o bucată de șosea plată, ce să mai vorbesc de vreo vale. Încerc să-mi găsesc fără sorți de izbândă rezerve de energie pe care le-aș putea folosi. Nu găsesc însă decât lacrimi de durere și noduri în gât. În ciuda faptului că sunt fumător, suflu încă am dar nu înteleg de unde am durerile și crampele astea insuportabile. Altitudinea la care am ajuns este descurajatoare, numai vreo 580 de metri. Ca să mai uit de dureri, fac calcule penibile în minte: cu fiecare serpentină parcursă, altitudinea crește cu vreo 10 metri. Până la punctul cel mai înalt de pe drum, ar trebui să mai fie "doar" 50 de serpentine. Simt că cedez psihic, findcă fizic cred ca am cedat de mult; gânduri negre îmi întunecă mintea: deja ma gândesc câtă lume voi dezamăgi când le voi spune că n-am reușit.
O simplă bucată de nuga mă face temporar fericit, dar indiferent câtă energie încerc să acumulez, durerile persistă; numai pauzele lungi și dese mă fac să-mi mai revin câte puțin. Caznele continuă. Sunt depășit de câțiva biciliști, unul dintre ei mergând pe o biciletă recumbent.
Deși era doar cu titlu de zvon, pe sensul opus apare un pelerin cu un măgar. Altitudinea se apropie de 800 de metri, nu ar trebui să mai fie mult. Pragul de durere l-am depășit de mult, pe bicicletă nu mă mai pot sui, pulpele mi-au cedat, îmi simt mușchii permanent încordați, merg exclusiv pe jos. Încerc să cânt pentru a mai uita de durere, însă nici măcar o persoană tolerantă ca mine nu poate suporta vocea mea de măgar. Nu mai privesc în față, doar în jos la roata bicicletei, ochii stau să mi se închidă. Mi-aduc aminte de poveștile de război cu soldați care mergeau zile-n șir fără să doarmă: în grupuri de câte trei, doi susținându-l pe cel din mijloc care mergea din automatism în stare semi-conștientă. Cam așa mă simt și eu, soldatul care mă sprijină fiind ghidonul bicicletei.
După multe pauze, ajung la cel mai înalt punct al drumului - vârful Ibañeta - la 1057 de metri.
Drumul este străjuit pe partea stângă de o biserică micuță ai cărei pereți sunt zidiți din bucăți de sticlă de diverse culori. Este foarte frig, norii refuză să dea voie soarelui să mă încălzească măcar pentru o secundă.
Din stânga șoselei vin cârduri de pelerini, obosiți și înfrigurați. Un francez coboară dintr-o mașina și mă întreabă dacă aici e Col de Roncevalles. Habar n-am, dar îi răspund în românește că "da", pur și simplu mi se rupe.
Un pic de soare se îndură totusi să se arate, mă întind pe gardul de piatră al bisericii ca șopârla la soare și aștept să-mi iasă frigul din oase. Ațipesc puțin. Scot din bagaj ce cumpărasem în ziua precedentă și îmi refac rezervele de energie mâncând niște baghetă cu salam și brânză.
Lângă drum este o troiță unde pelerinii pun pietre la baza ei. Nu cunosc exact motivul, dar execut și eu ritualul, caut să ma integrez în peisaj.
Îmi scot geaca din bagaj și pornesc din nou la drum. După atâta caznă, vine o vale; cobor cu peste 50 de km/h, e ca o eliberare dacă nu ar fi frigul din aer. În câteva minute ajung la Roncevalles unde tronează mare un afiș rutier: "Santiago de Compostella - 790 km". Mai e mult pâna departe.
Sincer aș fi vrut să rămân aici peste noapte, deși ceasul arată numai orele 15, însă adăpostul nu acceptă biciliști. Mănânc două ciocolate, beau un ceai fierbinte, iar fumez mai multe țigări decât ar fi trebuit.
Un australian biciclist tot încearcă să intre cu mine în vorbă, dar acum nu sunt chiar așa de comunicativ, nu știu cum să scap de el. Răspund în raspăr la întrebări, până la urmă cred că își dă seama că nu sunt în cel mai bun moment al meu, așa că mă iartă și pleacă.
Pornesc la drum. Din fericire, drumul este perfect descendent, practic tot ce trebuie să fac este să mă țin de ghidon și să mă sprijin în pedale, evitând contactul dureros al funcului cu șaua. Trec în viteză prin câteva sate frumușele, urmează o urcare care acum mi se pare insignifiantă până la vârful Erro (800 m) și, într-un final, ajung la Zubiri.
Francezii din seara precedentă îmi recomandaseră un adăpost privat în această localitate, însă nu mai au locuri. De fapt, în ciuda căutărilor asidue, constat că niciun adăpost din oraș nu mai are locuri disponibile, singura mea opțiune în acest moment fiind un hotel cu prețuri exorbitante.
În consecință, hotărăsc să merg mai departe, dar nu înainte de a mânca ceva. Încerc un sfert de tortilla și un bocadillo cu șuncă și cașcaval. Cât timp aștept comanda, asiaticul stereotipic cu aparat de fotografiat îsi face poze pe lângă bicicleta mea pâna o dărâmă. Ar trebui să mă enervez, însă mă pufnește râsul când îl văd alături de alți doi conaționali cum se chinuie să o ridice de pe jos. Își cere scuze prin aplecări repetate.
După masa binemeritată plec către orasul imediat următor, nu înainte de a-l revedea pe Imanol, spaniolul cu care nu m-am înțeles la Valcarlos. Îi explic mai mult prin semne că nu am găsit niciun loc, dar el este foarte relaxat, rămâne să mai bea o cafea.
Ajung la adăpostul din Larrasoaña, însă nici aici nu mai este vreun pat disponibil. Neașteptat, găsesc o pensiune alături, mai are o singură cameră disponibilă cu 3 paturi. Proprietarul îmi cere să plătesc un pat si jumătate (20 + 10) euro dacă vreau camera. Nu sunt în situația tocmai potrivită de parlamenta așa ca accept făra niciun protest.
Pensiunea este de fapt o casă normală locuită la parter, cu camere de oaspeți la etaj și toaletă comună. Singurul lucru cu adevărat ieșit din comun este numărul impresionant de bibelouri care se găsesc pe holurile casei. Dacă aș fi știut, i-aș fi adus din România celebrul pește de televizor, cu mileu cu tot, sigur nu îl are în colecție.
Deja se întunecă, îmi parchez bicicleta în grădina din spate, îmi urc bagajele și cobor cu intenția de a merge la magazinul local. Pe drum mă întâlnesc cu Imanol căruia i se citește disperarea pe chip, chinuindu-se să-mi explice prin semne că nu are unde dormi. Am o veste bună pentru el, mai am două paturi disponibile și cum n-am găsit alea două blonde care să-mi țină de cald la noapte prin împrejurimi, îi explic monosilabic că e binevenit să doarmă cu mine în cameră.
La magazin, primul lucru pe care îl fac este să beau două beri pe nerăsuflate. După aceea cumpăr tot felul de nimicuri de mâncare, nu prea am de ales. Patronul este foarte simpatic, îmi dă la o parte punga de chips-uri pe care intenționasem să o cumpăr și scoate una de sub tejghea, explicându-mi că e de-abia începută și n-are ce face cu ea, n-are rost sa dau banii pe alta.
Mă întorc la pensiune, fac un duș, îmi spăl rufele și încerc să încropesc pe balcon o discuție cu Imanol, însă bariera de limbă își spune cuvântul, comunicăm mai mult prin semne și printr-un melanj de româno-spaniolă-italiană-franceză-engleză. Are 45 de ani, este din Bilbao, parcurge Camino exclusiv pe drumul pentru pelerini, nu pe șosea ca mine; are ambiții mari, vrea să-l termine într-o săptamână. Îmi enumeră locurile cele mai interesante de pe drum în opinia lui. Încropim un meniu de seară combinând ce am eu cu ce are el, și, după încă două beri mergem la culcare, făcând un fel de duet cu sforăituri.
Data viitoare ajungem în Pamplona și întâlnim primul român. Oarecum.
